Ultramaratonistul Levente Polgar, care a rămas fără o mână de la vârsta de șase ani, este primul sportiv cu handicap acceptat la „6633 Arctic Ultra”. Sportivul a vorbit pentru MEDIAFAX despre antrenamente, planuri de viitori și idoli.
Levente Polgar a declarat, într-un interviu acordat corespondentului MEDIAFAX, că se antrenează pentru această competiție de aproape un an de zile, inclusiv pentru a înfrunta frigul. Sportivul originar din orașul Aiud, județul Alba, consideră că toți participanții au șanse egale, iar psihicul este foarte important și poate face diferența între învingători și învinși.
Reporter: Ești primul sportiv cu dizabilități care participă la „6633 Arctic Ultra”. Care au fost pașii pe care i-au urmat pentru a fi acceptat? Levente Polgar: Am trimis un e-mail organizatorilor, arătându-mi intenția de a participa în primăvara anului 2018, respectiv în iarna antică. Le-am spus situația în care mă aflu, că nu am o mână, însă și-au dat acceptul pentru că am competiții dure la activ pe care le-am terminat. Spre exemplu am terminat de două ori Ultramaratonul Mont Blanc, în lungime de 170 de kilometri. Am tranzitat în alergare România, de la Vama Jimbolia la Vama Veche, performanța fiind recunoscută ca record național de către Ministerul Tineretului și Sportului. Să revin la Arctic Ultra. După două săptămâni a venit și acceptul din partea medicului competiției și am purces la adunarea sumei necesare pentru participare, care a venit din partea prietenilor și firmelor.
Despre ce sumă vorbim pentru a putea participa la „6633 Arctic Ultra”? Taxa de înscriere a fost 3.100 de lire sterline, plus alte cheltuieli de transfer bancar. Sania a costat aproape 1.200 de lire sterline, am achiziționat-o din Marea Britanie. Biletul de avion este o sponsorizare a unei firme din România. La ora actuală sunt descoperit în ceea ce privește echipamentul, care trebuie să fie adecvat condițiilor meteo. Vorbim de mănuși, geci, pantaloni, sac de dormit, încălțăminte. Sper să reușesc să le achiziționez pentru că acolo voi flutura drapelul României. Obiectivul este să le arăt tinerilor că se poate, dintr-o viață grea, anostă, să reușești. Cheia succesului este să lupți din toate încheieturile, să crezi în munca ta, să ai forța necesară să crezi, altfel nu reușești.
Cum te pregătești și care este antrenamentul tău zilnic? Pregătirea o am, din concursurile anterioare, din antrenamentele de-a lungul a opt ani. Frigul este asimilat de anul trecut. Nu am stat acum în frig să văd dacă rezist, ci am început de anul trecut. Nu m-am aventurat în ceva să văd dacă funcționează, ci am muncit cu aproape un an de zile înainte, să fiu sigur că va funcționa. Spuneai de antrenamente, sunt zile în care alerg 20 de kilometri, nu trebuie să parcurg 500 de km într-o zi. Nu acum trebuie îngrășat porcul, vorba vine . Trebuie să ai volumul, dacă nu îl ai, nu îl mai faci. Eu am antrenamente diverse, antrenamente psihice, de forță, toate se leagă. Trebuie să ai carcasă musculară, alimentația trebuie să fie bine pusă la punct. Alimentele pe care le voi consuma în timpul competiției sunt studiate în congelator de un an de zile. Care cum îngheață, care dacă se dezgheață își pierd din calitățile nutriționale. Nu mă întreba ce iau cu mine că e top secret.
Am văzut, pe Facebook, o fotografie postată de tine, după un antrenament, în care te odihneai în zăpadă, îmbrăcat în tricou și pantaloni scurți. Nu este o poză de grandomanie, să mă dau mare, ci pur și simplu mi-am verificat momentul de rezistență. Funcționez bine, îmi merge bine, pur și simplu mi s-a părut mai cald afară decât mă așteptam. Așa voi merge îmbrăcat și în acest sfârșit de săptămână la Parâng, la Night Challenge. La fel, la sfârșitul lunii, voi alerga la Vlădeasa, tot în zăpadă și condiții ostile.
Crezi că handicapul pe care îl ai va fi un mare dezavantaj? Nu, nu va fi un dezavantaj. Și pot argumenta. Mâneca de la mâna lipsă o voi folosi ca pe un buzunar în care voi păstra alimente și alte cele necesare. Este ceva în plus teoretic pentru mine. Este un buzunar mai special. Voi bloca mâneca jos și voi băga, unde aș fi avut mâna, lucrurile importante, să nu stea în frig. Toate celelalte va trebui să le car în sanie, pe o distanță de 630 de kilometri, pentru că față de anul, când erau 560 de kilometri, s-a mărit traseul. E mai mult, mai greu.
Ce îți oferă siguranța că vei termina cursa? Având în vedere distanța mare pe care o ai de parcurs. Aici e vorba de psihic, de antrenament, de lupta care mă mână. În primul rând, eu nu mă duc acolo să lupt cu alții. Lupta va fi în creierul meu. Este vorba de un plus pe care nu îl pot spune în cuvinte.
Care sunt atuurile și ce șanse crezi că ai să câștigi competiția? Acolo vom fi, din câte am văzut, 23 de sportivi, din toată lumea, cu tot cu Tibi Ușeriu (n.r. câștigătorul ultimelor două ediții). Toți avem șanse egale, nimeni nu are o șansă în plus sau în minus, indiferent de cine vorbim. Nu se știe ce îți poate rezerva ora, frigul, noaptea. Orice accidentare e posibilă, lucruri pe care nu le dorim nimănui. Eu voi trage animalic. Nu mă duc acolo să mă menajez. Am știut că e foarte greu când m-am înhămat, mi-am dorit cursa.
Care sunt planurile după ce te vei întoarce? Știm că ai anunțat că vrei să alergi din România până în Laponia. România – Laponia e un proiect cu care nu mă grăbesc. Voi anunța cu o lună înainte să plec spre Laponia, dar înainte trebuie să am autorizații din partea tuturor țărilor prin care trec. Poate unii îmi vor aplica amenzi. Sunt câteva mii de kilometri și încerc să duc cursa în două luni maximum. De 1 decembrie nu voi mai alerga de la Aiud la Alba Iulia, la fel ca anii trecuți. Voi aștepta cuminte la Alba Iulia ștafeta care va veni de la Aiud, o voi prelua, iar apoi voi alerga cu drapelul până la Curtea de Argeș, în semn de respect și apreciere față de Majestatea Sa, Regele Mihai, trecut în neființă.
Care sunt idolii tăi? Care sunt valorile după care te ghidezi în viață? Idolii mei sunt oamenii simpli și mă gândesc că ei sunt adevărații olimpici în viață. Când te uiți la copiii aceia care luptă cu viața lor, când te uiți la oameni cu handicap, în scaun cu rotile, terminați, dar cu toate acestea luptă în fiecare zi. Cum pot să spun că nu îi venerez? Când te uiți la Invictus România, militarii care pur și simplu stau în fața problemelor, că până la urma urmei nu e războiul nostru, dar se duc acolo pentru obligațiile care ne-au fost puse în față și ne-au garantat parteneriatul cu NATO. Vin acasă mutilați, unii în coșciug. Ei sunt idolii mei. Pot să spun că nu-i venerez? Îi venerez la maximum. Voi fi partener Invictus până mor, nu e o opțiune, e o direcție.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER