ProSport l-a vizitat ieri pe Mircea Vrăjitoru la casa din București
Fostul motociclist poate să-și miște partea stângă a corpului. Se avansează ipoteza că va începe să vorbească în perioada imediat următoare
Dramele reale se consumă între patru pereți. Nu la televizor. Nu prin presă. Ci în încăperi mici, în care fericirea se măsoară în gesturi care par banale. Și totuși nu sunt. „Hai, ține capul! Ține capul! Ține-l! Așa, Mircea! Nu, nu, nu! Hai că mai poți!”. E încurajarea pe care familia Vrăjitoru o aude zilnic de la cei patru kinetoterapeuți care l-au transformat pe Mircea din pacient în prieten. Din când în când, tatăl intervine cu propriile sfaturi. Cele opt luni de la accidentul din Portugalia l-au împins pe acesta să devină dovada vie a zicalei «Omul cât trăiește, învață». Obligat de circumstanțe, unele care însumează probabil cel mai mare coșmar al unui părinte, bărbatul de aproape 50 de ani poate cu ușurință să emită, astăzi, păreri specializate, asemenea unui doctor. Numai că, spre deosebire de cadrul medical, își șterge din când în când lacrimile și ridică privirea spre cer, de unde așteaptă o minune: „Procesul de recuperare e foarte lent. El există, dar nu vezi o evoluție de pe o zi pe alta. E crunt să-ți aștepți propriul copil să reînceapă să vorbească la 20 de ani”, spune mâhnit bărbatul.
Nu-și permite foarte multe momente de tristețe, astfel că în următoarea frază își pune și speranța. Cea care l-a ținut până acum în picioare. Nu în genunchi: „Sunt semne bune, o să își revină. Suntem siguri de asta”.
„Data viitoare, da?”
În ceea ce era cândva camera de antrenament a fraților Vrăjitoru, Mircea primește felicitări. Reușește să-și țină capul drept aproape un minut, ba chiar să-l și întoarcă spre dreapta, acolo unde tatăl îl întâmpină cu un zâmbet larg. Cei doi bunici răsuflă și ei ușurați la vederea gestului fostului motociclist. În colț, mama acestuia izbucnește în plâns. La auzul reacției, aproape că-i imiți gestul. Te oprești la timp, dar pielea ca de găină rămâne martor al senzației: „Din astfel de bucurii trăim. Și când a deschis ochiul drept, și când a început să nu-și mai țină pumnii încleștați, a fost la fel. Ce nu aș da să-l aud vorbind…”, spune printre lacrimi aceasta. Și le șterge, dar pentru a câta oară? În poziție orizontală, Mircea mai încearcă încă o dată să-și susțină capul. Nu reușește, semn că ședința ar trebui să se oprească: „Uite, plec. Dar doar dacă îmi spui «Pa»”, glumește Radu, unul dintre kinetoterapeuți.
Se așterne liniștea. Nici următoarele îndemnuri nu rezonează. Gura băiatului rămâne tot deschisă, iar de mișcat mâna nici nu se poate vorbi. „Data viitoare, da?”, vine imediat replica mamei. În cazul lor, viitorul e unicul loc în care lucrurile pot să fie bine.
„Acum ne chinuim și așteptăm minuni”
Peste 100 de trofee și-au găsit locul în camera lui Mircea. Alături de ele, multe alte medalii, diplome și certificate. Mai precis, munca lui de 12 ani. Una care, în doar câteva secunde pe pistă, a apăsat butonul de „pauză” al vieții lui, părinților, rudelor și prietenilor: „M-am săturat de momentele în care să mă întreb «Doamne, de ce el? De ce copilul meu?». Era un băiat excepțional, dedicat în totalitate sportului. Mă doare sufletul”, mărturisește mama lui Mircea.
Și lacrimile îi apar din nou pe chip. În camera cealaltă, băiatul a ațipit. Începe să plouă, așa cum numai vara se întâmplă: „Era un pachet de mușchi înainte. Își ridica tricoul și ne întreba ce număr vrem să formeze, arătând către abdomen. La antrenamente, era singurul care reușea să facă tracțiuni complete. Și acum… Acum ne chinuim și așteptăm minuni. Unele care vin atât, atât de încet”, continuă aceasta.
Lacrimile din șervețele
Strânge în pumni două șervețele și se reîntoarce în trecut, acolo unde Mircea le zâmbea și fugea pe pistă, promițându-le părinților că nu o să rămână corijent, că o să treacă pe la școală suficient cât să o termine. Par undeva departe amintirile. În locul lor și-au făcut loc nopțile nedormite, episoade de deshidratare, opiniile doctorilor și o rutină pe care părinții nu au bănuit-o. Cu plimbări în microbuz, în parcări, ședințe de kinetoterapie și de electrostimulare și bucurii mici. Bucurii mici care umplu ochii cu lacrimi de fericire și sufletele cu speranță.
Era un pachet de mușchi înainte. Își ridica tricoul și ne întreba ce număr vrem să formeze, arătând către abdomen Mihaela Vrăjitoru, mama lui Mircea
Accidentul a avut loc pe 23 septembrie 2012. În următoarea perioadă, Mircea a fost internat la spitalul din Faro, din Portugalia, acolo unde i-a fost indusă coma
Părinții au refuzat ieri ca Mircea să fie fotografiat: „Când o să înceapă să vorbească, promit să facem un reportaj complex. Până atunci, nu avem ce arăta. Sper să ne înțelegeți”
Abia la patru luni de la accident Mircea și-a deschis ochiul stâng. Cu dreptul încă nu focalizează
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER