Spectator la rugby! Asta da,** transformare

România – Spania 48-3. Un scor pe care la finalul meciului de
rugby de pe stadionul Tineretului prea puțin îl rețin. Poate și
pentru că sâmbătă tabela nu a mers. Mai puternice sunt impresiile!
Un bunic își duce de mână un nepoțel undeva în zona Herăstrău-Arcul
de Triumf. Copilul nu are mai mult de 5 ani, dar privirea nu îți
este atrasă de trăsăturile sau gesturile candide specifice vârstei,
ci de basca englezească de pe căpuț. O copie în miniatură
asemănătoare celei pe care o poartă și bunicul înalt cu față osoasă
și atitudine distinsă. E meci de rugby și cochetul stadion de la
șosea e loc de întâlnire pentru cei ce iubesc, înțeleg și respectă
altfel sportul. Esența de sport. E ca un club exclusivist, dar
tolerant, întrucât selecția se face pe cale naturală, iar
neintegrații se exclud singuri.

E cald, e una din primele sâmbete de primăvară. În aer plutește
un fum cu miros de mici și atmosfera e prietenoasă. Până și
bodyguarzii se lasă copleșiți de spiritul locului. Au glasuri și
mișcări molcome, iar echipamentul din dotare, bastoane și spray-uri
paralizante, contrastează cu invitația amabilă. „Poftiți pe aici și
vizionare plăcută!”.

Meci
fără istoric. Mult la puțin
Tribunele sunt populate, de fapt sunt aproape pline, 1.518
plătitori avea să anunțe crainicul. Deși, oficial, meciul cu Spania
nu are miză, știm că în rugby un joc-test poate avea încărcătură
mai mare decât unul pe puncte. După victoria de săptămâna trecută
din Portugalia, România a urcat deja în recalificările Cupei
Mondiale și în noiembrie ne așteaptă bătălia cu Uruguay.

Până atunci ne încordăm mușchii în fața Spaniei. Meciul nu are
istoric și pentru că „stejarii” vor să mulțumească publicului.
Legătura aceasta jucător-spectator e altfel. Poate și pentru că
banca tehnică e plasată undeva în tribună și spectatorii le pot
vorbi, îi pot încuraja altfel. E un contact mult mai direct și o
comunicare aparte. Încercare după încercare, transformare după
transformare și aproape toate repunerile din margine câștigate. În
plus, o dârzenie cumva necaracteristică sportivilor români. Cel
puțin ieri. Spaniolii au împins în câteva rânduri jocul spre
buturile noastre, uneori undeva la doi-trei metri de terenul de
țintă. De fiecare dată însă, tricolorii au respins atacurile și nu
au permis spaniolilor nici măcar un eseu.

Frumoșii spectatori de rugby
Asta chiar dacă din sectorul spectatorilor avizați al bătrâneilor
pierduți în vălătucuri de fum de țigară ori pipă, se auzeau
comentarii avizate cum că reprezentanții poporului de aceeași ginte
latină ar fi meritat o încercare. În ciuda diferenței de scor
(48-3), slăbiciunile din jocul tricolorilor sunt taxate de vocea
exigentă a tribunei: „Niciodată nu am știut să jucăm balonul cu
mâna” sau „Suntem totuși lenți.Nu deschidem cum trebuie”.

În afara bătrâneilor amuzanți și cârcotași, asemănători celor
din Muppets, am văzut oameni frumoși fără schimonoseala specifică
celor care vin la stadioane încrâncenați și dornici să se refuleze.
Până și galeria părea un grup de copii entuziaști, iar la
scandările lor stângace participa cu aplauze în unele momente
întreaga asistență. Un singur moment de confuzie, în care mintea
celor contaminați cu prea mult fotbal s-a chircit. „Ste-ja-rii.
Ste-ja-rii” se auzea scandat dinspre galerie. Silabisirea lui
semăna izbitor cu un nume ce ne-a invadat în așa măsură, întrucât
pentru un moment unii dintre noi s-au temut să nu fie „Be-ca-li,
Be-ca-li”. Nu avea ce să caute, e clar. Momentul de confuzie a
dispărut. Soarele a ieșit repede din nori și am revenit cu toții la
momentul de normalitate furată undeva în inima Bucureștiului.

„Stejarii” cu
bucuria, Deaconu cu declarațiile -explicație
Pentru neavizați sau profani, o sâmbătă după-amiază la șosea e o
gură de oxigen, chiar dacă stadionul e o oază de verdeață între
bulevardele pline de praf și mașini din zona Cașin. Așa cum și
rugbyul este sufocat de un fotbal de prea multe ori inconsistent.
Bunicul și copilul cu băști aristocratice au părăsit tribuna
oficială. Nu înainte de a observa și ei, ca toți ceilalți prezenți,
o ultimă anomalie. În teren Socol, Vlaicu și restul „stejarilor”
sărbătoreau un trofeu simbolic, Cupa Europeană a Națiunilor, primit
de la Octavian Morariu. Toate camerele de luat vederi erau întoarse
însă spre tribuna oficială, acolo unde Alexandru Deaconu acorda
declarații… Cum cine e Alexandru Deaconu? Arbitrul acela de la
fotbal – îmi propusesem să nu folosesc cuvântul măcar la un
material – cunoscut pentru cazul „Bricheta” și mai nou pentru că nu
a dat fault la un contact ce s-a lăsat cu o accidentare cum nici în
rugby nu prea vezi.
Chiar și cu această ultimă imagine pe retină, sâmbătă a fost
altceva. Chiar a fost!