„În 1992, la 3 ani după Revoluție, am plecat în Grecia. Terminasem liceul și aveam două posibilități: să rămân în România, să mă duc la Arad, să intru la Drept – Dreptul fiind visul meu – sau, cealaltă posibilitate, să plec în Grecia, urmărindu-l pe domnul Filimon, care în acel an a plecat cu fiul său și încă două jucătoare acolo„, se teleportează înapoi în timp, luând calea amintirilor, Laura Niculae.
Savurează, printre picături, într-o pauză între evoluțiile fetelor sale în țarc, un espresso lung, la terasa care se lipește de Sala Polivalentă din Cluj.
„Am vorbit cu familia mea, pentru că, întotdeauna, familia este la mijloc. Și, le mulțumesc părinților mei, întotdeauna au crezut în mine! Mi-au spus – ok, faci o întrerupere, te duci un an în Grecia, dacă îți place atât de mult. Pentru mine a contat foarte mult faptul că a plecat domnul Filimon, mi-am dorit să îl urmez și să continui cu el. Aveam 18 ani. Am plecat, după primul an, domnul Filimon s-a întors. Grecii mi-au propus să mai rămân un an. Am zis – ok, hai încă un an. Eram puțin cam singură și cam închisă în mine. S-a nimerit, însă, ca în al doilea an al meu acolo, să îl cunosc pe soțul meu. Fusese jucător grec, dar se lăsase de tenis de masă. Dar, venea din când în când la sală și așa l-am cunoscut„, povestește cea care, rapid, avea să devină mamă.
Povestea de dragoste care s-a înfiripat acolo, în Grecia, a ținut-o acolo. „De acolo, totul a venit de la sine. Probabil, eram și mică de vârstă, iar asta a contat foarte mult. Să te măriți… nu m-am gândit foarte mult că o să fac primul copil. Sau al doilea. A venit de la sine. Acum, băiatul cel mare are 22 de ani, iar cel mic are 19. Sunt foarte fericită de ce am ales, la momentul acela” , mai spune Laura Niculae, care mai găsește o explicație. „Poate, dacă mă întrebi de ce am mai plecat în ’92, este și pentru că nu îmi plăcea situația care era după Revoluție. O situație foarte confuză. Nu știam încotro să o iau. Dar noi, sportivii, eram bine față de ceilalți„
Povestea de dragoste nu a durat, însă, ca în basme, până la adânci bătrâneți. Laoura Nikoulae devenise însă protagonista firului epic. „Chiar dacă nu a mers mai departe, avem o relație foarte ok, iar copiii sunt foarte bine”. S-a recăsătorit, cu un om care a ‘reușit să se adapteze stilului meu de viață de anâtrenoare de tenis de masă – o meserie foarte grea‘.
În momentul în care s-a încheiat acea poveste de dragoste, când ați divorțat, ce v-a ținut acolo? Copiii sunt cetățeni greci, sunt la ei acasă. Consider că cel mai corect este ca ei să aibă o relație și cu mama și cu tata, cu amândoi părinții. Cel mai corect mi s-a părut ca ai mei copii să rămână în locul de naștere. Iar eu am continuat să joc mulți ani. Abia acum doi ani m-am lăsat de jucat tenis de masă. În 2010, după mulți ani în Grecia, am plecat în Franța, în prima ligă. A fost un campionat foarte frumos. M-am pregătit pentru asta. Următorul an am plecat în Italia – tot așa, pentru un sezon. A fost bine. Totuși, mi-am dat seama că este foarte greu să fiu și jucătoare, și antrenoare. Așa că a venit și momentul în care a trebuit să aleg. Acum doi ani, am spus stop! Eram mulțumită cu ceea ce reușim în toți acești ani de carieră și am rămas pe postul de antrenoare de tenis de masă, care cere foarte multe sacrificii.
Cât de greu a fost de învățat limba? Când m-am dus, nu știam absolut niciun cuvânt. Am început cu bună ziua și bună seara. Fiind singură, un an și jumătate, una dintre preocupările mele a fost să mă uit la televizor și să învăț limba. Cum puteam. Să înțeleg, să citesc, să fac traduceri. Mie îmi plac limbile străine. După un an și jumătate puteam deja să spun că înțeleg cam tot ce se spune. Ceea ce puteam să spun nu era foarte corect, apoi, de la an la an, citind tot mai mult… copiii mei au fost și la școală și am mai învățat și cu ei.
‘
Citește și: România are cea mai mare cotă în programul european de susținere a talentelor în tenisul de masă. Unde greșește Europa și care e strategia pe termen mediu și lung: explicațiile șefului de proiect prezent la Cluj
„Condițiile sunt grele, este foarte cald, joci ca în saună”
Care a fost cea mai mare provocare de adaptare la cultura Greciei? Când pleci la o vârstă fragedă, este mult mai ușor să te obișnuiești. La un singur lucru nu m-am adaptat nici până acum și nu o să mă adaptez niciodată. Ritmul. Eu sunt învățată la un ritm full, ei sunt la un ritm ok. Este o poveste că grecii nu muncesc. Dar au ritmul lor. Și e normal, din moment ce este o țară turistică, care are 40 de grade non-stop. Sălile nu sunt dotate. Nu există multe săli dotate și aici – ajungem la partea economică – dar, una peste alta, este normal ca ritmul lor să fie mai relaxat. Condițiile sunt grele, este foarte cald, joci ca în saună. În ultimul an, la clubul de care mă ocup – am închiriat sală, am privatizat, ca să putem să existăm. Locurile sunt foarte scumpe și e greu să ai la dispoziție banii pentru a susține un astfel de proiect.
Din punct de vedere al condițiilor, deci, unde este tenisul de masă din Grecia, comparativ cu România? Este mult sub România. Peste tot. România are o istorie grozavă. Sunt oameni care s-au luptat foate mult să ajungă la nivelul acesta și să susțină economic sportul. Dacă nu exxistă oameni dispuși să facă mari sacrificii, nu poate merge nimic în sus. În Greciam, sunt farte multe cluburi unde se joacă la nivel de amatori. Dar sport de performanță fac puține.
Cum s-a trăit acea criză acută, în Grecia? Cum a fost afectat tenisul de masă? Criza a afectat pe toate planurile. Au fost afectate marile companii, a fost afectată piața, economia. A prins, evident, și partea de sport. În orice caz, partea de sport era în urmă, în tot ceea ce privește sponsorizările, sau orice aport. Impactul a fost foarte mare. Indemnizațiile pe care le lua Federația de la Minister au scăzut, iar acele persoane sau companii care puteau să dea câte ceva în sport… A fost vizibil.
Concret? Au căzut salariile, a căzut totul la 50%. La 30%. Lumea și-a schimbat modul de viață. Familiile au început să fie mult mai atente cu cheltuielile. Părinții au început să se gândească dacă copilul se va duce la un sport sau la două, dacă pot merge – în weekend – la meciuri în afara orașului. Sau dacă pot să plătească cheltuielile unui copil care să vină la un European – cheltuieli foarte mari pentru părinți.
Au fost copii foarte buni care au renunțat la tenisul de masă din această cauză? Da, da. S-au pierdut multe talente din cauza crizei!
Amintiri de la amurgul epocii comuniste: „Era mai greu să găsești ciocolată decât palete de joc”
Venirea la Cluj a fost, pentru Laura Niculae, o primă revenire acasă pentru o competiție oficială de tenis de masă. Prima, după 26 de ani. Pe parcurs, au mai fost vizite, înapoi, la familie. „În ultimii 2-3 ani, am făcut și vizite alături de 2-3 jucătoare – cantonamente la Constanța, la domnul Filimon„, ridică mingea la fileu Laura Niculae. Și derulează amintirile de la început de tot.
„Eu spun adevărul – nu eram un copil foarte talentat. Dar, după atâția ani în sportul ăsta, atât ca jucătoare, cât și ca antrenoare, părerea mea este că importantă este munca. Este cea mai importantă. Bineînțeles, trebuie să existe și talent, dar mai importantă este perseverența. În paralel, oamenii pe care îi ai, care pot să te conducă în sus, spre performanță. Eu am fost foarte norocoasă. După ani de zile mi-am dat seama, când au ajuns copiii mei la vârsta asta, cât de greu este în sport și cât de norocos trebuie să fii, să te nimerești pe mâini bune„, continuă mărturisirile pentru ProSport, Laura.
Până la urmă, cum a intrat tenisul de masă în viața Laurei Niculae? Întotdeauna o să îmi aduc minte primăvara lui 1984. La 9 ani, ieșind de la școală, era domnul Filimon – de o parte și încă un antrenor – de partea cealaltă. Însă știu că domnul Filimon s-a apropiat de mine și m-a întrebat – vrei să joci tenis de masă? Am spus – da, de ce nu?
A fost da, din prima? Și apoi dragoste la prima vedere cu țarcul? Da. Îmi place să încerc multe lucruri. Tenisul de masă a fost ok. Aceasta a fost prima dată când auzeam despre tenis de masă, ca sport. Am început de a doua zi. Și am tot continuat munca. A fost o continuitate foarte bună, în primul an de junioare am luat locul trei la simplu, care a fost cel mai bun rezultat pe care am reușit să îl scot și am ieșit locul doi la echipe, cu Adriana Zamfir. Pe parcurs, în anii 2 și 3 de junioare, am mai reușit doar să intrăm pe podium, cu bronz, la echipe.
Cum este antrenorul Viorel Filimon? La început, ca să spun adevărul, nu îl înțelegeam prea bine. Eram un copil nici foarte rapid, nici foarte talentat. Încercam să mă apropii de el, ca mod de a gândi. Este, din toate punctele de vedere, profesionist. Este născut să facă meseria asta. Eu consider că este ceva cu care te naști. Nu poți să înveți. Perseverența și munca, plus dorința aceasta de a învăța mai mult și mai mult – e definitorie în viață. Asta dovedește și toată cariera lui, de-a lungul anilor. Cred că de 40 de ani este în tenis de masă. Să fii una dintre primele jucătoare care au câștigat la Campionatul European, este ceva…
Sunt mai multe cupe câștigate ca sportivă sau ca antrenoare? Nu m-am întrebat niciodată. Întotdeauna, pe orice plan, am vrut să câștig. Pentru mine, există un moto: numai cel mai bun este bun destul. Vrei să fii cel mai bun întotdeauna. Doar așa se poate.
Citește și: INTERVIU | „Paleta era ca o vioară”. Poveștile cvintuplei campioane mondiale, Ella Zeller-Constantinescu, despre tenisul de masă romantic: cum se făcea sport după război, generația de aur și unde a pierdut tempo-ul România
Cu ce imagine ați rămas din perioada dinaintea Revoluției? La Revoluție și imediat după aceea, până în ’92, cât am fost eu în România, era o situație foarte dificilă. Erau probleme cu apa caldă, mâncarea era sărăcă – dar noi, sportivii, aveam mâncare mai bună. Aveam program încărcat, multe ore cu trenul. Și acum călătoresc foarte mult. O amintire foarte bună din copilărie este aceea că domnul Filimon s-a străduit să nu ne lipsească nimic. Nu ne-a lipsit niciodată nimic, deși țara o ducea foarte greu. Mai greu găseam ciocolată – care mie mi-a plăcut întotdeauna foarte mult – decât palete de tenis de masă. Poate că asta și pentru că antrenorii aveau grijă de noi.
„Trebuie să accept că nu am avut timp. Ă‚sta e adevărul. Dacă ar fi fost ca ei să facă tenis de masă, mi-aș fi dorit, în sufletul meu, să mă ocup eu, personal, de ei. Dar nu s-a putut. Mi-a luat mult timp să accept chestia asta”
Copiii fac și ei tenis de masă? Copiii mei nu fac tenis de masă. Am fost jucătoare până acum doi ani… (n.r. – și se simte regretul în voce, în pauzele mai lungi dintre cuvinte) Când ei aveau vârste de 6-7 ani, optime pentru a începe tenisul de masă, eu eram full-time jucătoare. Trebuie să accept că nici nu am avut timp. Ă‚sta e adevărul. Dacă ar fi fost ca ei să facă tenis de masă, mi-aș fi dorit, în sufletul meu, să mă ocup eu, personal, de ei. Dar nu s-a putut. Mi-a luat mult timp să accept chestia asta. Dar, am zis, așa a fost să fie. S-au ocupat de baschet, de alte sporturi, dar nu de tenis de masă și nu profesionist.
Singurii copii pe care Laura Niculae nu i-a învățat tenis, sunt ai săi. Iar acum, amândoi sunt căpitani pe vase. Pe vase comerciale, vase de croaizeră, nu pe vas militar. Tatăl său fusese militar. Dar și o excepție. „De obicei, militarii sunt mai stricți. Tata a fost sever, dar bun și cu echilibru, deși este foarte greu să menții echilibrul. Eu mă simt foarte norocoasă„, trage linie Laura Niculae.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER