Ca să ajungi la Muzeul Steaua, singurul de acest fel în fotbalul românesc, nu trebuie să te îndrepți către centru, ca la renumitele muzee ale Capitalei, ci să iei drumul periferiei. Tramvaiul 41 te duce până-n Ghencea, unde pătrunzi după o luptă scurtă cu noroaiele și cu mormanele de peturi rămase de la meciurile anterioare jucate de Steaua.
La intrare: nimeni. După ce se codește un pic și se uită ciudat la noi, un paznic ne îndrumă spre magazinul oficial. O tânără preia problema apărută și își asumă rolul de ghid. Biletul te costă între 25 și 50 de lei, în funcție de vârstă. Altfel spus, între 6 și 12 euro, ceva mai ieftin decât dacă dai o fugă până la Barcelona, învinsa din 1986, care cere 14-17 euro pentru a-i vedea de aproape momentele de glorie. Ce-i drept, catalanii te lasă să intri gratis dacă ai carnet de socios.
Trebuie să-ți anunți vizita! Totuși, oamenii lui Gigi sunt generoși: îți permit să vezi arena și ai acces în muzeul clubului, în vestiare și chiar în loja de unde Gigi Becali le mai face, din când în când, diverse semne suporterilor. Asta, însă, numai dacă îți faci anunțată vizita din timp!
E un privilegiu să vezi stadionul Steaua atunci când fotbalul stă. Deși tribunele sunt goale și tot mai decolorate de la un sezon la altul, jocul „respiră” în continuare prin porii fiecărui ungher. Primul punct al turului: sala de forță. Doi juniori trag asiduu de „fiare”, iar ghida ne anunță că privim o aparatură de ultimă generație, „așa, ca în străinătate”.
Paznicul ne-a întrebat ce căutăm După numai cinci minute, ne întâmpină un bodyguard care ne întreabă ce căutăm pe-acolo. Îi spunem că am plătit, că avem bilet și că am vrea să vedem și vestiarele. Paznicul rămâne cu gura căscată. După ce își revine din șoc, ne îndrumă către vestiarul oaspeților. „Ultimii care au intrat aici au fost cei de la Liverpool!”, ne avertizează ghidul. În sfârșit, ieșim pe stadion. Dar nu înainte ca același bodyguard să deschidă poarta către tunel. De fapt, să desfacă nodul sârmei care o ținea închisă. „Dopată” cu imaginile luxoase și ritualice de pe alte arene occidentale, mă prefac că nu observ decorul aproape medieval, cerându-i ghidului să mă îndrepte către principala atracție: muzeul.
Ploaia și inundația
„Templul fotbalului” e supus nepăsării și stihiilor naturii
Multe trofee: medalii, plachete, fanioane, tricouri înrămate, acoperite cu autografe ale unor grei ai fotbalului. Cupa Campionilor și Supercupa Europei, la loc de cinste.
Din fotografii te privesc în acest „Hall of Fame” stelist un Constantin, Bone, Cacoveanu, Tătaru, Belodedici, Stoica și mulți alții. Toți, găzduiți de singurul muzeu de profil din țară, cum tot unicat este și cartea cu statut de letopiseț care oglindește brandul Steaua de la origini și până în prezent.
Ieșirea din muzeu se face direct în magazinul oficial, după ce parcurgi câteva trepte. Aceleași pe care le coboară și latifundiarul, „marele Gigi”, când pleacă acasă după meciuri. Oare n-a observat că tavanul de deasupra scărilor stă să cadă din cauza problemelor vechi și tot mai dese cu inundațiile? „După fiecare meci se inundă tavanele. Așa e de ani buni….”, bombăne câțiva angajați.
„Templul fotbalului românesc” poartă însă amprenta inconfundabilă a „civilizației de periferie”: terenul e minat de zeci de mormane de gunoaie, coji de semințe, resturi alimentare și alte reziduuri pe care nimeni nu se deranjează să le strângă. O adaptare orientală după modelul apusean, dar în cel mai pur stil autohton: o formă fără fond, într-un proiect generos ca idee, dar jalnic pus în practică.
5 mii de vizitatori au trecut pragul muzeului Steaua în cele 11 luni de când a fost deschis. Dintre aceștia, doar 3.500 au plătit bilet 1,5 milioane de vizitatori pe an înregistrează muzeul echipei FC Barcelona
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER