În tribuna stadionului pe care se antrenează Getafe, un român stă îmbrăcat cu tricoul cu numărul 9 pe care Ciprian Marica îl are la echipa națională. E doar unul dintre conaționalii care vin zilnic să îl vadă pe atacantul de 28 de ani la antrenamente. Unii vor doar să îl salute, alții să îi ceară un tricou drept amintire. La finalul ședinței de pregătire, Marica e condus de un bătrân până în zona vestiarelor. E un „client” mai vechi al fotbalistului. După un duș rapid, Marica revine pentru o discuție relaxată cu reporterii ProSport. În prima parte, atacantul lui Getafe și al naționalei, vorbește despre frustrarea acumulată din cauza stilului de joc pe care echipa madrilenă îl avea până acum, despre impactul pe care l-a avut venirea lui Contra și despre modul în care experiențele din Ucraina și, mai ales, Germania i-au modelat caracterul.
Ciprian, cum percepe un jucător o schimbare de antrenor? Ce se modifică în vestiar odată cu venirea unui nou tehnician? În primul rând, e un nou început. Toată lumea are din nou șanse egale și toți vor să îi demonstreze noului antrenor că merită să joace. Și acest lucru nu poate să fie decât benefic, jucătorii sunt mai motivați. Uite, mai ales dacă antrenorul care tocmai a plecat a stat o perioadă ma lungă la club, se acumulează frustrări în rândul unor jucători care sunt mai marginalizați. Cei care joacă mai puțin și nu intră în primul „11” ajung să nu mai dea totul la antrenament pentru că își spun . Și atunci scade și concurența în lot. Când vine un antrenor nou, lucrul acesta dispare. Cei care nu jucau vor să demonstreze că merită . Ceva de genul acesta…
Să înțeleg că primele antrenamente cu un nou antrenor sunt mult mai intense… Nu primele antrenamente, ci chiar primele două-trei luni, toată această perioadă de început. Antrenorul când vine își ia măsuri și spune . Iar lucrul ăsta te motivează. Eu văd cu ochi buni o schimbare de antrenor. Atunci când intervine monotonia și jucătorii nu mai au motivație…
Acum vorbim de cazul concret de la Getafe. Pe tine antrenorul te cunoaște foarte bine, știe ce poți… Eu am venit la Getafe pentru a juca meci de meci și pentru a recăpăta plăcerea de a juca fotbal. Eh, bine, am nimerit într-un moment în care jucătorii erau saturați. Antrenorul era de trei ani și nu a mai găsit aceleași metode de a-i motiva. Era final de ciclu. Acest lucru s-a văzut în rezultatele echipei. Getafe era fără încredere, fără moral…bine, este și în momentul ăsta. Venirea lui Cosmin, care este o de energie, îți dă entuziasm, dar încrederea pe care el o transmite jucătorilor trebuie transformată în rezultate. Cosmin, din ce ne-a spus și în vestiar, este un antrenor care vrea ca echipa să joace fotbal. Dacă noi cu antrenorul care a plecat ne apăram și eram o echipă tipică de mijlocul clasamentului, care se mulțumea să evite retrogradarea, acum Cosmin vine cu un alt suflu. Ceva de genul .
Această deschidere spre un joc mai combinativ, mai ofensiv, nu poate decât să avantajeze un jucător cu profilul tău. E clar că mă bucură. Sunt jucător de atac și venind din Germania, de la echipe care în fiecare meci își propuneau să câștige… Stuttgart, în perioada în care eram acolo, câștigase campionatul, Schalke era și ea o echipă cu pretenții. Acolo, dacă pierdeai două-trei meciuri era degringoladă, erau probleme mari. Aici chiar era o vorbă: . Bun, eu știam la ce mă înham când am venit aici. Am vorbit și cu Cosmin, și cu Gică Craioveanu și mi-au spus . Mă și bucurau lucrurile astea pentru că, mă gândeam, ok, nu e presiune ca în celelalte părți, am timp să joc meci de meci. Să înțelegi la ce mă gândeam eu: o să ne apărăm, dar o să și scăpăm pe contraatac. Iar calitățile mele se pot potrivi și unui astfel de stil de joc. Ori partea a doua din planul meu a lipsit. Noi doar ne apăram! Nu aveam ocazii de gol!
Și cum se împacă un vârf cu ideea că are o ocazie pe meci sau la câteva meciuri? E frustrant! Mai ales că, jucând cu un singur atacant și având un singur om în spate, ajungeai să primești mingea la jumătatea terenului. Mai erau 60 de metri până la poarta adversă! (zâmbește). Până acum situația nu a fost chiar roz. Îl auzeam pe Cosmin că spunea că am dat 25% din ceea ce pot. E adevărat într-o oarecare măsură… Dar ăsta este și un rezultat dat de grup. Eu sunt sută la sută pregătit fizic, fac tot ceea ce îmi stă în puteri, ca și la echipa națională, dar nu aveam ce să fac mai mult. Pur și simplu nu o aveam. Știi cum e, când ai ocazii și le ratezi, măcar a depins de tine. Dar nu le aveam! Asta era frustrant. Să știi că nu ai ocazii și, ca atacant, doar să stai acolo și să te lupți cu adversarii și să nu ajungi la finalizare. Dar, mă rog, trecutul nu mai contează. Nu trăiesc în trecut, prezentul e cel mai important. Sper ca acum echipa să joace altceva, să avem ocazii de gol, pentru că, spun sincer, aici sunt jucători de valoare. Dar ei nu au încredere. Ori încrederea în forțele proprii a ajuns să fie cel mai important lucru în fotbal.
„La 18 ani am trăit cele mai frumoase momente ale carierei”
Un exemplu în sensul acesta poate fi și evoluția ta din meciul cu Ungaria. Atunci a părut că mentalul a depășit problemele de ordin fizic… Uite… ajungând la un anumit nivel, e clar că toți fotbaliștii au calitate. Iar diferența e făcută doar de pshic. Când ai un moral bun și ți se oferă încredere… Fac o paranteză. Lumea înțelege că un fotbalist trebuie doar să intre în teren și să facă. Eh, bine, evoluția unui jucător depinde de mai multe lucruri: dacă e susținut de antrenor, dacă e antrenat bine, dacă se simte bine pe poziția pe care joacă, dacă jocul e făcut pe calitățile lui. Sunt mai multe lucruri. Dar noi vedem oarecum superficial, judecăm doar ce se întâmplă în cele 90 de minute. Dar, din păcate, nu suntem la teatru să învățăm o piesă și să intrăm pe teren și să facem ce-am învățat. La fotbal nu știi niciodată ce-ți aduce jocul…
Schimbând un pic subiectul. Tu ești la a treia experiență în străinătate după cele din Ucraina și Germania. Care sunt primii pași pe care îi face un jucător pentru adaptare atunci când vine într-un campionat străin? Eu am jucat în campionate și în țări radical diferite.. Nu mă așteptam niciodată să am acest parcurs în carieră. Dar, uite, în Ucraina mi-a fost foarte ușor. Erau mai mulți români, veneam la un club care se ocupa de absolut tot. Îți dă casă, mașină, nu-ți trebuie asigurare. E mult mai simplu, mai ales pentru un puști de 17 ani. Eram puțin… nu inconștient, dar așa cum sunt puștii la vârsta aceasta. Nu conta, voiam doar să joc fotbal. Pentru un prim pas afară, eu cred că am făcut bine că am mers în Ucraina. Apoi a venit și nea Mircea, cu experiența și tot bagajul de cunoștințe pe care îl avea. Am trăit poate cele mai frumoase momente din cariera mea la o vârstă foarte fragedă. La 18 ani câștigam campionate și jucam în Champions League cu Milan și Barcelona.
Cum percepeai toate lucrurile acestea care ți se întâmplau? Le luam așa cum veneau, nu mă interesa cu cine jucam, eram disperat să joc fotbal. Țin minte că jucam cu AC Milan și în apărarea lor erau Jap Stam și Nesta, amândoi cu un cap peste mine, dar nu-mi păsa. Abia așteptam să vină meciul. Apoi am simțit nevoia de o schimbare. Am o vorbă: dacă tot sunt trecător prin viață, măcar la final să fiu unul obosit. Să știu din fiecare câte puțin. S-a ivit posibilitatea să merg la campioana Germaniei de atunci, la Stuttgart.
Existau și alte variante? Da, chiar a fost o alegere dificilă pentru că exista o echipă din Anglia care oferea clubului mai mulți bani.
O echipă de top din Anglia? (zâmbește) Da, mai ales acum…
Tottenham? Nu, nu.
O să insist cu Chelsea… Nu…
Manchester City? (râde) Mai ai, mai ai… Am ales Germania până la urmă. Chiar dacă nea Mircea mi-a zis că sunt încă fraged, dar m-a înțeles. Mi-am dorit schimbarea asta și am ajuns într-un sistem în care tu îți căutai casă, tu îți făceai contract la telefon… Realizezi că după 60 de zile, dacă te accidentezi, clubul nu îți mai dă bani și trebuie să îți faci obligatoriu asigurare. Te trezești că trebuie să te întâlnești cu nu știu cine să aduci oferte de asigurare, să vezi care e mai bună… Țin minte că a fost o fază imediat după ce m-am asigurat. Eu m-am dus la ski, că îmi place sportul ăsta, și mi-au zis că în vacanță nu sunt asigurat. Am rămas blocat (râde). Pentru vacanță trebuia să îmi fac altă asigurare. Erau niște lucruri noi, nu mai eram ținut în brațe. Și aveam 21 de ani, eram fiul ploii, cum se zice. Au fost niște experiențe mișto, care m-au schimbat ca om, m-au responsabilizat. Apoi veneau scrisori acasă de la fani… stai cu orele să semnezi autografe. Trebuia să fiu super punctual. Nu că la nea Mircea nu eram, dar, uite, îți dau un exemplu: aveam la Stuttgart un antrenor secund, un tip mai vechi la club, care stătea pe un scaun la intrare. Dacă intârziai un minut, gata, amendă! Un minut!
„Verdictul din Dosarul Transferurilor e un semnal ca lumea să nu mai investească în fotbal”
Să înțeleg că ai luat ceva amenzi la început… (râde) Îți dai seama că da! La început a fost îngrozitor. Eu venisem super relaxat, iar în Germania poți să fii orice, numai relaxat nu. Iar în Germania presiunea e fantastică. Din toate părțile. Mai ales când vii din postura de cel mai scump transfer din istoria clubului. Și mai e o diferență…
Care? Nouă ne plac străinii. Și imnul nostru spune asta, că îmi amintesc de o glumă pe care am auzit-o la un spectacol de stand-up comedy. Spunea ăla . Mă rog, era o glumă pe tema asta. Ideea e că noi avem tendința de a-i supraevalua pe străini. Că e fantastic, e excelent, îl naturalizăm, îl luăm! Acum parcă ne-am mai potolit, dar înainte era o obsesie cu străinii. Uite, în Germania, trebuie să fii de două ori mai bun decât neamțul lor. Și e de înțeles lucrul acesta, naționalismul acesta. Noi, în schimb, avem tendința de a-i face praf pe ai noștri. Și nu mă refer doar la sportivi. Uite, Inna! Cânta prin străinătate, avea succes, la noi o făceau varză! Din sport, cel mai recent exemplu e cu Lucian Bute. Când bătea pe toată lumea, era excelent. A luat bătaie, l-am făcut praf! Că se bate doar cu ăștia slabi, că nu știu ce… Parcă suntem mult prea răi. Mă uit și la treaba asta cu Dosarul Transferurilor”.
La ce anume te referi? Păi, mi se pare un mesaj de genul
Până la urmă e o decizie a justiției și oamenii care comentează verdictul nu cunosc dosarul, probele aduse de procurori… Corect, eu nu știu ce e în dosar și așa mai departe. Doar că văd că statul român nu ajută cu nimic cluburile de fotbal. Vede că fotbalul românesc se duce în cap și că oamenii cu bani nu mai investesc. A dispărut un Copos, un Badea, un Borcea, oameni care investeau în fotbal. De ce? Pentru că nu au avut susținere. Fac o paralelă. Aici, în Spania, restaurantele plătesc 10% taxe. Să poată să funcționeze, să poată să se susțină. În România nu ai nicio facilitate fiscală dacă bagi bani în fotbal. Noi trebuie să urcăm sportul, că el este principalul ambasador al țării. Să fie facilități pentru tenis, pentru toate ramurile sportive. Să fii motivat și tu, ca investitor. Lucrul acesta e frustrant pentru mine. Acum văd că Gabi Szabo e noul ministru al sportului și sper să facă ceva în privința asta. Pe mine, ca român, mă dor lucrurile astea și mă tot întreb de ce sportul nu e susținut. Au scos sportul din școli…nu se poate așa ceva! Vrem performanțe, avem pretenții, dar nu dăm nimic în schimb. La stadion văd că vin tot felul de oameni importanți… se mândresc, nu?
Apropo de pretenții, ți se pare că ele sunt pe măsura posibilităților pe care le are acum naționala? Nu suntem realiști și lucrul acesta a fost dintotdeauna. Ok, eu n-am o problemă că sunt pretenții. Dar trebuie să fim sinceri și să nu mai trăim în trecut. . Bun, dar acum nu mai e Hagi. E un Maxim, un Grozav, Bourceanu… Nu mai e Moldovan, acum e Marica, e Rusescu… Până una alta, ăștia suntem. Hai să îi susținem pe cei pe care îi avem, să le dăm încredere. Că ăștia te reprezintă și pe tine, ca român. Eu mă uit la tenis, la handbal și, îți jur, mi se face pielea ca de găină când mă uit la televizor. Că sunt românii mei și sunt mândru. Poate și pentru că sunt plecat de mult timp și se accentuează naționalismul…
Tu cum te simți când vii la echipa națională? De fapt, ce înseamnă pentru tine naționala, dincolo de clișee… Când vin la națională sunt cel mai responsabil. Poate că lucrul acesta s-a și dezvoltat în timp. Știu că oamenii se așteaptă ca Marica să dea gol, să facă lucruri bune, și sunt concentrat doar pe ceea ce am de făcut pentru națională. Bine, nea Piți nici nu îți permite să te gândești la altceva (zâmbește). Când joc în tricoul naționalei, crede-mă să sunt în stare să fac orice, să-l mănânc pe adversar doar să nu pierd. Nu pot să îți descriu în cuvinte cum sunt atunci când pierd. Parcă turbez de furie!
În partea a doua a interviului acordat pentru ProSport, Ciprian Marica vorbește despre relația cu Victor Pițurcă, șansele naționalei de a ajunge la Euro 2016, importanța pe care o acordă platformelor de social media și despre următoarea destinație din carieră
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER