Becalioții

Comentează aici cu redactorii ProSport.ro.

Becali e maneaua fotbalului românesc. Dacă îți place și-l asculți, ești etichetat repede drept „cocalar” sau „gherțoi”. Ești dubios. În cazul în care nu-ți merge la inimă, automat devii elitist, fandosit și fățarnic. Gusturile „alese”, și-așa puține, nu pot fi decât „anti”.

A treia cale nu există. Într-o țară obișnuită cu alb și negru, să ai ochi pentru nuanțe atrage riscuri mai ceva ca driblingul lui Sânmărtean pentru Pițurcă. Nu poți să fii propriu, autentic, pe drumul tău. Orice ieșire din rând te face suspect. Un frustrat.

Becali ne-a încolonat pe toți. Suporteri, spectatori, jucători, antrenori, televiziuni, ziare, site-uri, suntem pe rând luați în colimator: becalioți, sclavii lui Gigi! Uităm, însă, prea ușor un lucru atât de evident: cu toții suntem vinovați pentru existența lui! Nu, nu e vorba despre vreo vină religioasă, culpă etică sau cine știe ce altă bazaconie, ci pur și simplu de măsura și croiala noastră. Becali e ca noi: născut din noi, crescut între noi, ridicat dintre noi.

Văd asta după fiecare victorie a Stelei. Acel „sus, sus, sus!” nu e doar dorința fanilor de a fi părtași cumva la succesul echipei și al patronului, ci și un fel de a arde etapele. Dar a arde etapele înseamnă a fi kitsch. Adică becalioți, ceea ce suntem cu toții, fie că o recunoaștem sau nu.