„Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”. Glasul demonstranților din Timișoara suna ca un tunet. Era 18 decembrie, numărul victimelor creștea, însă schimbarea era amorsată. Nimic nu mai putea opri șirul evenimentelor, răsturnarea regimului Ceaușescu era o chestiune de zile. De atunci au trecut 25 de ani, iar martorii scenelor dramatice din acele zile pot jura că uneori, în mijloc de decembrie, mai aud câteodată un tunet înfundat. Cândva, în decembrie, peste 1.000 de români, printre care și sportivi, au murit cu speranța unei țări libere. După un sfert de veac, deși avem acces nelimitat la televizor, ne putem exprima liber și putem cumpăra mâncare fără cartele, senzația e tot mai pregnantă: revoluția celor care nu voiau să părăsească baricadele dintr-o datorie morală față de cei împușcați a fost confiscată, iar vinovații sunt încă în libertate. „Pentru ce să mai ies în stradă? Pentru cine?”, spune Bobby, fiul rugbistului Răducu Durbac, împușcat în decembrie 1989 de un soldat dintr-o unitate învecinată.
Decembrie este luna Crăciunului, a Sărbătorilor petrecute alături de cei dragi, în sânul familiei. O lună a regăsirii, a împăcării, a bucuriilor și a cadourilor. Pentru o parte dintre români, de 25 de ani, Crăciunul nu mai este la fel pentru că și-au pierdut o parte din suflet, o parte din familie. O masă de Crăciun la care nu se va mai așeza vreodată un tată, un frate, un copil sau un soț. Un preț prea mare plătit la Revoluția din Decembrie 1989. De 25 de ani, familia fostului rugbist Răducu Durbac încearcă să se împace cu dispariția prematură a acestuia și să treacă peste durerea cu care retrăiesc fiecare 23 decembrie.
Răducu Durbac a fost unul dintre jucătorii reprezentativi ai naționalei de rugby a României FOTO: Arhiva personală
La primele ore ale dimineții, Bucureștiul pare adormit sub o pătură groasă de brumă ce acoperă totul. Razele răzlețe ale soarelui filtrează lumina ce năvălește prin parbriz, în timp ce mașina alunecă încet, din semafor în semafor, spre Șoseaua Chitiliei. „Știi, ăsta e un paradox. Toată viața am locuit în Berceni și ei au dat numele lui tata unei străzi aflată în celălalt capăt al orașului. De câte ori am venit pe strada Răducu Durbac? Cred că e a treia oară! Sincer, cred că oamenii de aici nici nu știu numele străzii pe care stau, nici nu au auzit de tata”, explică Bobby Durbac, fiul regretatului Răducu Durbac. Este atent la drum, dar nu contenește din a depăna amintiri despre modelul și idolul lui, tata. După aproape o oră de mers intrăm pe o stradă liniștită, pe care casele se înșiră ordonat, de o parte și de alta. E pustiu. Din când în când, un câine trezit din somnul matinal mai înalță câte un lătrat în aer.
DESCOPERĂ‚ POVEȘTILE SPORTIVILOR DISPĂ‚RUȚI LA REVOLUȚIE. DĂ‚ CLICK PE IMAGINE ȘI O VEI AVEA PARTE DE O EXPERIENȚĂ‚ DE CITIT NOUĂ‚ PENTRU MEDIA DE SPORT DIN ROMÂNIA
”89 trăit ca ieri
Bobby Durbac coboară din mașină și pășește apăsat spre gardul pe care e prinsă plăcuța cu numele străzii, „Lt. Col. Dumitru Răducu Durbac”. „Dumitru e numele bunicului. Așa era în armată, în fața numelui se punea inițiala tatălui”, explică repede, după care tace brusc. O tăcere adâncă de câteva minute în care nimeni nu mai spune nimic. Încearcă să găsească un loc mâinilor pe care, în cele din urmă, le ascunde la spate. Nu mai zâmbește, nu mai are acea privire luminoasă ca atunci când povestea despre tatăl său. Pierdut în gânduri, refuză parcă orice dialog. De la casa aflată pe colț se deschide poarta și o femeie la vreo 50 de ani iese în stradă.
– Reporter: Doamnă, știți cum se numește strada pe care locuiți? – Da. Locotenent Colonel Răducu Durbac!
– Știți cine a fost Răducu Durbac? – Un fost mare sportiv, erou al Revoluției din Decembrie!
La auzul discuției noastre, fața lui Bobby se destinde. Lumea știe. Lumea nu a uitat. Lumea își cinstește eroii care au plătit cu viața visul de libertate. Discuția se leagă încet și fragmente dintr-un alt timp, despre o altă viață ies la lumină. „Toate amintirile legate de tatăl meu sunt extrem de vii, de parcă nici nu au trecut 25 de ani de când el nu mai este, parcă totul s-a întâmplat acum doi sau trei ani. Mi-l amintesc în primul rând în familie, un tată și soț extraordinar și apoi pe teren, pentru că de mic am mers la meciurile lui și eram foarte mândru de performanțele sale. Ultima imagine cu el este este, din păcate, cea de la cimitir, și mai e una care m-a marcat foarte tare, atunci când l-am identificat la morgă”, spune Bobby. Răducu Durbac a fost unul dintre jucătorii exponențiali al naționalei României în anii ’70 aducându-și aportul la victoria cu 15-10 în fața Franței, la București, în 1974. De altfel, un an mai târziu, presa franceză l-a desemnat drept cel mai bun fundaș din Europa.
Primele amintiri ale lui Bobby legate de tatăl său se leagă de rugby, de antrenamentele la care acesta îl lua FOTO: Arhiva personală
„Ultima imagine este din păcate cea cu el la cimitir și mai este una care m-a marcat foarte tare atunci când l-am identificat la morgă, după ce a fost ucis” Bobby Durbac
„Pe tata îl știam în siguranță la unitate!”
Încet, din amintire în amintire, se creionează fața unui alt București. Un oraș în care lumea auzise de ceea ce se întâmplase la Timișoara, în care oamenii ieșeau pe străzi pentru a protesta împotriva regimului lui Ceaușescu și stăteau temerari în fața tancurilor, sub amenințarea nevăzută a teroriștilor. „A fost o alarmă, iar toți sportivii cu grad, precum tata, au fost consemnați la unitatea din Ghencea, vis-a-vis de cimitir. Cred că nu-l mai văzusem de o lună pentru că el era cu antrenamente, cantonamente, în plus, nu mai locuiam împreună. Am ieșit și eu pe străzi, ca orice tânăr de atunci. Am fost la Universitate, la Romană, îmi amintesc că, la un moment dat, când mergeam spre televiziune, l-am văzut și pe Caramitru acolo, cu noi. Nici un moment nu m-am gândit că lucrurile vor degenera, că vor fi victime, aveam exemplele revoluțiilor de catifea din altă parte. În plus, pe tata îl știam în siguranță la unitate”, rememorează Bobby.
În 1974, Radu Durbac a fost ales rugbistul anului în România FOTO: Arhiva personală
A aflat știrea de la televizor
Și a venit fatidica zi de 23 decembrie. O zi ca oricare alta. O zi care avea să schimbe viața unei familii. „Am aflat de moartea tatălui meu de la televizor, un moment din acela cum vezi în filmele americane: ajungi acasă, deschizi la știri și afli nu știu ce veste. Am ajuns acasă, am deschis televizorul și la aproximativ două+trei minute a apărut domnul Cristian Țopescu care a anunțat de « un erou martir, un sportiv» și a început să enumere palmaresul, «fost căpitan la Steaua, la națională» și în clipa aceea am făcut conexiunea. M-am rugat să nu fie tata, să nu pronunțe numele tatălui meu. Din păcate, l-a pronunțat”, rememorează acesta.
Povestește greu, cu pauze lungi, cu vocea stinsă. Avea 21 de ani și într-o clipă toată lumea i se prăbușise. Idolul lui, modelul lui, cel mai bun prieten nu mai era. Șoc, nesiguranță, furie și o mică speranță: dacă era o confuzie, dacă nu se întâmplase, de fapt nimic? „Imediat am dat un telefon la clubul Steaua, iar ofițerul de serviciu mi-a spus că a fost rănit și că ar fi la Spitalul Militar. Am fugit imediat acolo. Când am ajuns mi s-a spus că am venit prea târziu, că nu s-a mai putut face nimic și l-au dus la morgă”, găsește Bobby puterea să spună până la capăt.
Radu Durbac a debutat în naționala României în 1968, cu Cehoslovacia, pe postul de fundaș FOTO: Arhiva personală
Raport SF despre cum se împușcă un terorist
O moarte peste care s-a așternut încă de atunci o tăcere suspectă. Prima variantă despre cum și-a găsit sfârșitul tatăl său i-a fost prezentată la două săptămâni după înmormântare de către ministrul MAPN de atunci, Victor Stănculescu. „Acesta mi-a arătat un raport în care era descrisă întâmplarea când a fost împușcat. Vezi Doamne, un «terorist» a sărit gardul unității, tatăl meu era în fața clubului, păzea intrarea din dreapta, teroristul l-a împușcat pe tata și tata l-a împușcat pe terorist din cădere, SF-uri din astea. Tata nici măcar nu știa să tragă cu arma, dar să mai și împuște pe careva. Când l-am rugat să îmi pună și mie o ștampilă și să semneze acel raport, mi-a spus că nu e posibil. În drum spre ieșire mi-a propus un post la minister, o casă și așa mai departe. Cum aș fi putut accepta așa ceva?”, se întreabă fiul indignat.
„Ar trebui să fie o carte deschisă a Revoluției pentru că din punctul meu de vedere, deși s-a scris suficient, nu există un proces al Revoluției în care toți cei vinovați pentru tinerii care au murit și au fost răniți atunci, să răspundă! La 25 de ani de la Revoluție, noi nu știm nimic!” Bobby Durbac
„L-au lăsat pe holurile clubului să moară!”
Abia după vreo patru-cinci ani, colegii lui Răducu Durbac au început să vorbească despre ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, că a fost împușcat din greșeală de un militar de la unitatea vecină cu cea a clubului. „Lucru care mă doare cel mai tare e că nu știu din ce motiv, atunci când a fost împușcat, nu s-au luat imediat măsuri medicale. Am înțeles că a fost lăsat pe holurile clubului aproximativ două, trei ore până l-au dus la Spitalul Militar. El a plecat în viață și a murit în salvare, când a ajuns la Spitalul militar nu a mai putut fi salvat”, spune Bobby. Întâmplarea a făcut ca la șase, șapte ani după Revoluție să-l întâlnească pe doctorul care fusese de gardă la spital în ziua în care l-au adus pe tatăl lui. „În lacrimi mi-a spus să-l cred pe cuvânt că nu a mai putut face nimic pentru că pierduse prea mult sânge”, continuă el. Amărăciunea din glas i se reflectă în ochi și își stăpânește cu greu lacrimile. După atâția ani, totul pare mai viu ca niciodată. O poveste de viață care va fi spusă mai departe, copiilor și nepoților.
Ați încercat să îl găsiți pe cel care a tras? Nu! Nu e treaba mea să fac asta, ci a instituțiilor abilitate. Nu sunt nici Tribunal, nici detectiv, nici judecător. În plus, tata era ofițer, MAPN-ul ar trebui să facă asta!
Ce știți concret despre moartea tătălui dumneavoastră? Oficial a fost acel raport SF care mi s-a arătat, în rest nimic. Apoi tata a fost ridicat în grad, post morten , are un monument la intrarea la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, la terenul de rugby. Imediat după Revoluție au existat ajutoare, sume de bani, produse care se dădeau familiilor urmașilor, după care a apărut Legea 42, o serie de drepturi pe care nu le-am solicitat niciodată.
Fotbalul și rugbyul sunt două dintre pasiunile lui Bobby Durbac FOTO: Bogdan Iordache
La 25 de ani de la moartea tatălui său, Bobby Durbac încă mai așteaptă un raport oficial despre ce s-a întâmplat în acea zi, de 23 decembrie FOTO: Bogdan Iordache
Bobby Durbac are trei copii: o fetiță de șase ani, Ana și doi băieți, Răducu (4 ani și 4 luni) și Bobby jr (1 an și 2 luni). Băiețelul cel mare poartă numele bunicului despre care va afla într-o zi cum a jucat și a murit pentru România. „Răducu mă mai întreabă unde e tatăl meu, de ce nu e aici cu noi, însă până acum i-am spus că din păcate, el nu mai este. La timpul oportun, când va înțelege toate aceste lucruri, o să afle adevărul despre ce s-a întâmplat”, mărturisește el. Cel mai mare regret pe care îl are este că tatăl lui nu a apucat să își vadă nepoții și să se bucure de familia frumoasă pe care și-a întemeiat-o. „Am o mare părere de rău fiindcă tata nu a apucat să se bucure de reușitele mele, atât profesionale, cât și familiale, pentru că el m-a motivat tot timpul, m-a educat în anumite valori„, spune el. După ce timp de trei sezoane (2008-2011) a fost director de marketing la FC Steaua, Bobby are în prezent propriul business, o firmă de marketing pe care o conduce din 2011.
Ce le-ați spune tinerilor de azi legat de Revoluție? Cred că aș reface manualul de istorie. În primul rând ar trebui spus adevărul în totalitate, să fie cineva care să își asume această responsabilitate pentru că în continuare, după 25 de ani aș întreba și eu cât adevăr se șție. Fiecare tânar va primi un răspuns despre ce a fost Revoluția din perpectiva propriului parinte. Eu le-aș spune copiilor mei că a fost o Revoluție necesară ca să scapi de comunism. Din păcate nu era deloc necesar să fie omorați peste 1.000 de oameni și alte câteva mii de răniți.
Ați mai ieși azi în stradă, cum ați făcut în Decembrie 1989? Absolut deloc! Pentru ce? Pentru cine?
JURNALUL „CÂNDVA, ÎN DECEMBRIE” – ZIUA 1, 16 DECEMBRIE
În Timișoara, mai mulți enoriași încearcă să împiedice autoritățile comuniste să-l mute în altă parohie pe pastorul Laszlo Tokes, intrând astfel în conflict direct cu forțele de ordine. Acestui protest li se alătură alte câteva sute de timișoreni, transformându-se rapid într-o demonstrație anticomunistă. Se strigă pentru prima oară >, dar și o serie de lozinci îndreptate împotriva sistemului politic. În această zi ia naștere drapelul revoluției, steagul din care a fost decupată stema comunistă.
Au loc lupte de stradă, iar mulți dintre timișoreni sunt arestați. În prima zi, Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă, iar miliția a recurs la forță. Nu s-a tras niciun glonț pe 16 decembrie.
Nicolae Ceaușescu nu a avut nicio reacție oficială în acea zi de sâmbătă. Abia a doua zi, conducătorul Republicii Socialiste România avea să țină o teleconferință.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER