Nu e un snob, nu dă verdicte cățărat pe jilțul diplomelor câștigate.Alexandru Tomescu ne invită să redescoperim bucuria lucrurilor simple. Muzica e doar pretextul.
Două mâini se ivesc în spatele scenei printre fâșiile de pânză. Te cheamă, te invită să evadezi din cotidianul împovărat de griji. Nu refuz invitația. Suntem la unul dintre concertele Turneului Stradivarius „Obsesii”. Actorii Ana Pepine și Paul Cimpoieru te ajută să înțelegi mesajul muzicii sau să nu te plictisești, dacă nu ești un obișnuit al sălilor de concerte. Nu ai de ce să-ți faci griji. Trebuie doar să asculți vioara lui Alexandru Tomescu și să privești artiștii, să nu te mai gândești la forfota de afară. „Nu există ipostaze clasice sau neclasice, există muzică”, mă asigură Alexandru Tomescu, violonistul care a cântat și la metrou, după ce îmi propune să ne tutuim. Născut pe 15 septembrie, ziua cînd, de regulă, începea școala, a avut un destin predestinat. Studiu, muncă, repetiții.”Am mîncat Gazeta Matematică pe pâine, am scris nuvele la română”, își amintește Alexandru, care a crescut într-o familie de muzicieni. Am vorbit despre sport, viață și muzică. „Întotdeauna contează meciul următor. Se aplică și în muzică”.
Cine e Alexandru Tomescu dincolo de scenă? Sunt om cât se poate de normal. Îmi place foarte mult să fiu în mijlocul naturii, cât mai departe de zgomotul și agitația din orașe. Sunt o mulțime de sporturi pe care mi-ar plăcea să le practic. În ultimii zece ani m-am apucat mai serios de înot. Când eram la școala generală, eram extrem de norocoși că aveam un bazin propriu, dar, la vremea respectivă, pe mine nu mă atrăgea.
„Când înoți, te miști în trei dimensiuni”
Și când ai descoperit înotul? Când am fost în Dallas, unde am studiat cu un profesor rus. Eram la o Universitate axată pe sport, în special pe fotbal american. Aveam colegi cât pianina asta ridicată în picioare! Aveau acolo bazine olimpice de 50 de metri. Eu nu știam să înot. Pur și simplu privindu-i cum treceau ca niște torpile, am început și eu să înot. Îmi place înotul, îmi este util pentru ce am eu de făcut ca violonist. Îmi redă mobilitatea mușchilor spatelui, a brațelor, care sunt extrem de solicitați. Vioara are doar cateva sute de grame, dar poziția în care o ții și miile de ore adunate înseamnă niște deformări ale brațelor, ale coloanei vertebrale. Din 2000 am început înotul, de la Dallas. Înot bras și crawl.
Doar privindu-i pe ceilalți? Da, da. Am descoperit apoi și bucuria pe care ți-o dă înotul, de a te mișca în trei dimensiuni. Noi suntem constrânși să ne mișcăm doar în două, aici, pe pământ. Atunci când înoți, te poți duce în toate părțile, ceea ce e o libertate foarte rară.
Îți plac și alte sporturi? Sunt biciclist pasionat de la 7 ani. Am făcut și drumuri mai lungi. Am fost la un pas să mă alătur unor bicicliști englezi care porniseră să facă înconjurul lumii. Asta se întâmpla prin 2007.
Era anul când ai susținut concursul pentru vioara Stradivarius. Exact, după ce am dat concursul. Îi găzduisem la mine câteva zile, am fost foarte impresionat de libertatea de care se bucurau. Nu aveau un itinerariu precis. Mergeau în fiecare zi cât puteau, cât le făcea plăcere. În fiecare zi, altul era șeful, altul era omul care selecta traseul. În România evident că au pățit tot felul de boacăne, în sensul că au traversat granița cu Ungaria pe un drum unde nu era instalat un post de trecere a frontierei. I-a luat poliția, i-a băgat noaptea într-o dubă, i-a dus să-i legitimeze.
Ți-a plăcut că nu erau constrânși de program, de repetiții. Mi-a plăcut foarte mult acest mod de a ieși din sistem. Ei nu erau niște hipioți. Făcuseră facultate, erau angajați la o firmă de software. Lucrau de mai mulți ani și la un moment dat și-au dat seama că vor să facă ceva ieșit din comun. Au studiat bicicleta, părțile componente, au testat rezistența fiecareia și apoi au pornit la drum. Au scris și o carte, nu știu dacă au terminat turul lumii. Ultima oară când mai aflasem ceva de ei erau în Georgia. Eu le-am arătat ieșirea din București, am pedalat alături de ei. Ca să fac înconjurul lumii alături de ei ar fi trebuit doar să pedalez în continuare. Aveam turnee de pregătit, așa că m-am întors la meseria mea de violonist.
Cât înoți într-o zi? Înotul e un lux din punctul de vedere al timpului, înseamnă cam o oră și jumătate. La modul ideal m-aș duce cam de trei ori pe săptămână. Am lângă mine un bazin, nu e la dimensiuni generoase, dar îmi fac treaba, înot 30 de bazine. Din primăvara acestui an m-am apucat mai serios de kinetoterapie, să am grijă de gât, de brațul drept. Spalier, baston, elastice, abdomene,gantere, toate sunt foarte utile. Am colegi mai tineri care s-au apucat de tratamente medicamentoase. Eu prefer să mă mențin prin mijloace mai puțin invazive. Exercițiile acestea mi-au permis să studiez 8-9 ore pe zi. Ori, după 4-5 ore intervin niște contracții ale mușchilor spatelui că nu mai reziști fizic. Psihic ai energia, știi ce vrei să faci, dar organismul are niște limite, iar eu am vrut să le fac mai elastice.
„Fotbalul românesc e incomplet fără Craiova”
Ai vreo echipă, vreun sportiv preferat? Te uiți la sport? Eu nu am televizor de 15 ani. A ieșit singur din viața mea când m-am mutat din casa părinților. Nu mi-am cumpărat televizor. Acum, la programul pe care îl am, nici nu aș avea timp. E adevărat că am un ecran, dar nu e conectat la cablu TV. Când am timp, mă uit la un film. Apropo de echipe, am un prieten foarte bun, fostul meu coleg de bancă din școala generală, un fan dedicat al „Științei”. Am înțeles că nu mai există.
Îți vine să crezi? Fotbalul românesc e incomplet fără Craiova. Cu Ionuț, prietenul meu, mergeam pe stadioane. Am fost la Bacău, la Târgoviște, prin 1997-1998, cînd aveam o Dacie. I se stricase caloriferul și era iarnă, și mergeam cu geamul deschis, ca să fie un pic mai cald! (râde cu poftă). Prezența mea pe stadion însă nu le-a purtat noroc.
Ai mai fost de atunci pe stadion? Am mai ajuns pe stadion, când olimpicii care câștigaseră concursuri naționale au primit o excursie în America la Campionatul Mondial din 1994. Nici acolo nu a fost benefic pentru România, am fost la meciul cu Elveția (n.r. 1-4). Pe un stadion simți forța pe care o poate aduna o mulțime de oameni cînd acționează împreună. E un lucru copleșitor, poate și înfricoșător, când nu ești obișnuit.
„O zi de pauză se simte”
Când a apărut vioara? Vioara a fost acolo de la bun început, de la grădiniță, în ciuda tuturor opreliștilor (zâmbește). Pentru mine, la început, vioara a fost o jucărie nemaipomenită, pe care alți copii, elevii mamei mele, o aveau și vroiam și eu să mă joc cu ea.
Mama e profesoară de vioară? Da, iar tata e pianist. Cu toate astea, nu părinții m-au îndrumat spre vioară.
Se gândeau la sacrificiile generate de o astfel de carieră. Nu era vorbă de sacrificii, ci de inconvenientele vieții de artist în România comunistă. Tatal meu, Adrian Tomescu, era pianist concertist, extrem de cunoscut si de apreciat în mediile de muzică contemporană, a scos 7 discuri la Electrecord. Primea invitații din străinătate și începea să facă demersurile necesare și, la un moment dat, îi zicea cineva nu. Era un purgatoriu și cei care treceau de el nu se mai întorceau niciodată. Nu s-a putut o dată, de două ori, de trei ori și la un moment dat, când refuzi oamenii de prea multe ori, nu te mai cheamă. A rămas cu această neîmplinire. Cu toate acestea m-am apucat să cânt, la început la pian, apoi la vioară.
Vioara te însoțește și în vacanță? Și acum plec cu vioara în vacanță, pe o barcă, trebuie însă să găsesc o vioară mai rezistentă la apă. Pe mare, umiditatea este mult mai mare, viorile sunt niște creaturi ultrasensibile la schimbările de umiditate. Și o zi de pauză se simte. Există niște flexibilități care trebuie întreținute și cultivate în fiecare zi. Asta e, pentru violoniști nu există vacanță. Sigur că am mai luat zile de vacanță. Când am călătorit în Noua Zeelandă, am mers două zile cu avionul. Chiar în avion nu am avut timp să studiez! (zâmbește). Dar trebuie recuperate, dacă vrei să faci muzică la nivelul cel mai înalt.
Amintiri din Comunism
Care e amintirea cea mai pregnantă din comunism? Pentru mine ca muzician era această dificultate sau de multe ori – imposibilitate de a călători în străinătate pentru a merge la concursuri. Era extrem de frustrant. Aveam 13 ani la Revoluție. Am avut o copilărie normală, chiar dacă și părinții mei au primit la un moment dat vizita unor ofițeri de securitate, care au percheziționat casa, făcea parte din normalitate. Fiecare își are propria sa normalitate.
Nu regreți că nu te-ai născut după 1990? Mi-ar fi plăcut. După 1990, după 2000, chiar după 2010. Oportunitățile de care se bucură tinerii în ziua de astăzi sunt fantastice, nici nu-și dau seama de avantajele pe care le au. Eu am ratat trei-patru concursuri în străinătate și erau în țări din blocul comunist, concursuri pregătite, pe care aveam șanse serioase să le câștig. Și nu venea aprobarea, nu venea pașaportul.
Ce vârstă aveai când ai început vioara? Șase ani, dar se poate începe și mai repede, chiar și la trei ani.
Nu îi dor degetele pe copii? Nu, copiii mici au o flexibilitate fantastică. Este esențial să fie corect îndrumați de la bun început. Ceea ce înveți la început, modul în care ții vioara, trăsătura de arcuș, rămân pentru tot restul vieții.
Fotoreporter la ziarul liceului
Alte pasiuni în afară de muzică și sport? Călătoriile? Îmi place să călătoresc. Îmi place fotografia, am avut în liceu propriul laborator foto. La începutul anilor 90, un coleg de-al nostru făcuse un proiect și câștigase câteva sute de dolari de la Fundația Soros. Scoteam ziarul liceului, învățam la Liceul „George Enescu”. Ziarul se numea „Liceanul bine temperat”, o parafrază după „Clavecinul bine temperat” al lui Bach. Eu eram fotoreporterul ziarului și primeam comandă de la redactorul șef, îmi spunea de ce poză are nevoie pentru coperta următorului număr. Am avut un laborator foto alb-negru. Erau lucruri simple, dar foarte frumoase.
Nu te-ai gîndit să-ți prezinți fotografiile într-o expoziție? Sunt un fotograf amator. O singură dată, în urmă cu 7-8 ani, am avut o fotografie publicată într-o revistă de liceu. Pe urmă, Cosmin Bumbuț a făcut o selecție din fotografiile mele și a publicat un portofoliu în primul număr al revistei „Punctum”, portofoliu care a fost foarte apreciat. Bumbuț e un fotograf genial. Nu doar că face poze foarte frumoase, face poze extrem de expresive, care îți vorbesc, care te emoționează. Văzând fotografiile lui, am empatizat cu acei violoniști care vin după câte un concert și-mi spun: „Gata, de mâine nu mai cânt la vioară!”. Am zis și eu că de mâine nu mai fac nici o poză.
„Muzica nu mai e în afara ta, face parte din tine”
Te-am văzut cântînd fără partitură. Nu e riscant? Sunt mai multe etape de învățare a unei piese muzicale. Desprinderea de partitură e o etapă destul de importantă. În sensul că muzica deja nu mai e în afara ta, muzica face parte din tine ca interpret și tu, trecând-o prin filtrul sensibilității tale, poți să o comunici publicului. Sigur că orchestrele au partitura în față, pentru ca muzicienii să fie disponibili la orice schimbare de tempo sau de dinamică impusă de dirijor. La fel și la muzica de cameră.
Nu ți s-a întâmplat niciodată să uiți sau să improvizezi? Nu, bat în lemn (ciocănește în măsuța pe care și-a întins pantalonii și cămașa). Dacă stai să te gândești, e un miracol să poți să reții o partitură, nu doar succesiunea de sunete, ci toate indicațiile, digitația, fiecare deget ce are de cântat, dinamica, întreaga concepție a lucrării. Dar acestea sunt niște aspecte exterioare, asupra cărora nu te mai concentrezi după ce le-ai rezolvat. Trebuie să asimilezi muzica, să te inoculezi cu ea, să o formezi într-un mod în care să te reprezinte cât mai bine pe tine ca artist, să stabilești o legătură cu publicul și să-i aduci pe toți cei din sală la sensibilitatea ta. E o răspundere foarte mare, să știi că de execuția ta depinde fericirea sau nefericirea a sute sau mii de oameni.
Cine te ajută să-ți alegi vestimentația? La asortări mă consiliază logodnica mea. Lavinia. Am costume făcute la comandă. Nu e ușor să-mi găsesc hainele pentru concerte.Trebuie să-mi ofere libertate, să nu fluture, să fiu foarte liber la brațe.
Ce români admiri? Mi-e greu să dau nume. Îi admir mai degrabă pe cei care nu sunt foarte vizibili. Nu sunt niște vedete, ci niște oameni extrem de performanți în domeniile lor. Foarte des citesc în ziare despre tineri care au făcut lucruri extraordinare. Noi avem un potențial extraordinar. Sunt atât de mulți oameni talentați, în același timp însă e și o hemoragie fantastică de talente, care cât de repede pleacă în afara țării. Într-un fel, pe bună dreptate. Pe de altă parte, dacă o abandonăm cu toții, România se va scufunda din ce în ce.
„România devine tot mai deșertică”
Ce le-ai spune tinerilor care se gândesc să plece? E greu să le spui ceva. Pe de o parte, îi înțeleg. Pe de altă parte, țara aceasta e ceea ce facem noi din ea să fie. Dacă noi nu o respectăm, cine ar face-o? Știți atitudinea românului când este în străinătate și atitudinea românului când este în România. Noi ne-o facem cu mâna noastră. Nu e vorba că nu vine Vlad Țepeș să ne taie capetele, e vorba de ce facem noi cu mâna noastră, în casa noastră, pe holul blocului, în parc.
Ce le spui străinilor despre România? Ce te întreabă? Imaginea cea mai puternică pe care o avem în străinătate este cea a sportivilor, Nadia Comăneci, Gică Hagi. Sunt și străini care știu de Eliade, de Cioran, de Ionescu, de George Enescu. Am întâlnit străini care apreciază sincer lucruri pe care noi le detestăm. De exemplu, Bucureștiul! (râde cu poftă). Îmi spun că e un oraș minunat. Eu iubesc orașul în care trăiesc, iar iubirea înseamnă să accepți persoana iubită cu calitățile și defectele sale. Să știți că România are în continuare resturi dintr-o natură spectaculoasă și poate unică în Europa. Cei mai mulți străini se referă în primul rând la Delta Dunării, la munți. Din păcate, în restul țării situația nu e roz. Am făcut zeci de mii de kilometri în ultimii șase ani și România devine tot mai deșertică, mai aridă. Există așa o pasiune de a distruge, o lipsă de gândire pe termen lung. După noi, potopul! Nimeni nu se interesează ce se va întâmpla peste un an. Astăzi să obțină banii pe toată pădurea, să o dea jos. E foarte trist si dezolant.
Promovezi cu succes un stil necomercial. Ce ar trebui să facă reprezentanții unor sporturi aflate în umbra fotbalului pentru a atrage mai mulți spectatori? Celelalte sporturi îmi sunt mult mai simpatice. Cei care le practică parcă nu au acea aroganță, acea suficiență, de genul „Eu sunt Regele!”. Lucrul cel mai important e legătura ce trebuie construită între oameni, dincolo de publicitate, de marketing. Oamenii vin atunci când empatizează, când simt că energiile lor pozitive i-ar ajuta pe sportivi. Dacă am vorbi despre volei, eu nu știu foarte multe din culisele unui jucător de volei, cât de greu îi este să lucreze, ce exerciții fizice face. În clipa în care un potențial spectator ar afla mai multe detalii, ar putea deveni mai interesat.
Comunicarea este foarte importantă. Multora nu li se pare important să comunice, dar comunicarea are o importanță covârșitoare, așa reușești să stabilești legături sufletești. Multă lume își imaginează că totul e să faci publicitate, dar nu, important e să fii cât mai deschis și mai sincer. Dacă ce ai de comunicat e un lucru valoros, oamenii vor veni să vadă.
Suspectul cu cagulă
Ce condiții de securitate se iau pentru vioara Stradivarius? Am fost rugat de cei de la Securitas să nu dau detalii, condițiile sunt cele prevăzute în legea care ocrotește obiectele de patrimoniu, mai precis cele din categoria tezaur. Agenții de securitate se ocupă de vioară tot timpul, eu o iau doar când am nevoie.
S-a produs vreun incident, a fost vreo pățanie amuzantă? Poate doar o confuzie la primul turneu, la un concert la Brăila. Cântam pe scena teatrului și s-a auzit o bufnitură după cortină, ca și cum s-ar fi împiedicat cineva. La pauză am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-au zis că nu a fost nimic. Am insistat și mi-au răspuns că au anihilat un suspect. Când am auzit asta, am intrat în panică! (râde în hohote). Ei nu au făcut nimic greșit. Acolo, în culise, în spatele scenei, a apărut un tip foarte grăbit, care avea o cagulă pe față. Nu au stat să-l întrebe dacă îl caută pe domnul Tomescu și l-au împins cu o mână. De fapt, era un actor care avea rolul unui terorist într-o piesă și se grăbea la repetiții. Multă lume nu face diferența între această vioară Stradivarius, care face parte din patrimoniul național, și o vioară Stradivarius, care i-ar putea aparține.
Care e diferența? Diferența e dată de statutul ei juridic. Dacă tu ai avea un Stradivarius, ești liber să faci ce vrei cu el. Vioara pe care cânt eu, Stradivarius Elder-Voicu a fost cumpărată de statul român în 1955. Maestrul Ion Voicu a cântat pe această vioară de-a lungul întregii sale cariere. După moartea sa, vioara a fost returnată statului român, iar în 2007 am câștigat prin concurs dreptul de a cânta pe ea.
„Nu știu dacă un iPhone rezistă cât o vioară Stradivarius”
În afara statutului juridic, se diferențiază și prin altceva? Pe lânga sunetul care te cucereste din prima clipa, de o calitate și o forță de neegalat, și prin faptul că e foarte frumoasă. Asta nu am spus-o eu, au spus-o toți lutierii experți din străinătate, că noi știm să ne autodepreciem valorile. E singura din România, chiar a fost inclusă recent într-un catalog publicat în Germania, în care sunt reproduse la o scară 1 pe 1 toate viorile lui Stradivarius.
Câte sunt? Sunt în jur de 200 de viori. El a construit peste o mie, dar o mare parte dintre ele s-au pierdut. Sigur că din aceste 200 de instrumente care au supraviețuit, o parte sunt din etapa sa de tinerețe, altele din etapa sa de bătrânețe. Vioara noastră e din epoca sa de aur, când a făcut cele mai bune instrumente. Din toate viorile din catalog, ar fi în top 5 cele mai frumoase.
Ce-i oferă nota distinctă? Asta se întreabă și lutierii și nu doar ei, de vreo 300 de ani încoace. Antonio Stradivari a fost unul dintre puținii oameni care, dacă nu a atins perfecțiunea, s-a apropiat foarte mult de ea. Lucrările lui din perioada de aur sunt impecabile, o încarnare a perfecțiunii. Material de cea mai bună calitate, o frumusețe a lemnului care te lasă fără grai și, peste toate astea, acea calitate a sunetului pe care eu, ca violonist, o simt din prima secunda, de când acordez vioara. Un sunet de o căldură care te emoționează. Când îl auzi de la o distanță foarte mică, nu e ceva care să te asurzească, dar în sală, la distanță, câștigă în amplitudine și nici o orchestră nu te poate acoperi. E un obiect extrem de fragil și de sensibil și trebuie tratat cu cea mai mare grijă. În același timp este extrem de robust, din moment ce a trecut prin trei secole și este în perfectă stare de funcționare. Nu știu câte din gadgeturile din ziua de azi, un iPhone sau mai știu eu ce tabletă, vor rezista zece ani sau o sută de ani.
Câte ore te pregătești zilnic? În funcție de dificultatea programului. Zilnic, am nevoie de minim 2-3 ore, așa, ca să fiu la relanti. Pentru pregătirea integralei sonatelor de Ysaye am lucrat însă și 8-9 ore pe zi.
Ce sportiv ți-a dat impresia că ar cânta la un Stradivarius? M-aș gândi la una dintre gimnastele noastre. Gimnasta, prin excelență, nu doar a românilor, este Nadia. Îmi place foarte mult și ce face după ce a încheiat cariera, e implicată într-o mulțime de proiecte sociale si caritabile.
Ai cânta imnul unei echipe de fotbal? Dacă aș fi un fan înrăit, aș cânta!
CV Alexandru Tomescu
S-a născut pe 15 septembrie 1976 la București A absolvit în 1995 Liceul „George Enescu” din București În 1999 a absolvit Conservatorul din București Studii la Southern Methodist University din Dallas (Texas) – 2000 A studiat la Ecole Superieure de Musique din Sion – 2001 Câteva dintre concursurile câștigate: Premiul I la Concursul internațional „George Enescu” – 1999, Premiul I absolut „Citta di Stresa” – Italia, 1984, Premiul I la „Kloster Schontal”, Germania, 1993, Premiul I la Phenian – Coreea de Nord, 1995 În 2007 a câștigat dreptul de a cânta pentru 5 ani pe vioara Stradivarius Elder -Voicu
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER