Doi pumni pentru România

Lucian Bute a pierdut duminică noapte în fața lui Pascal și ne-am întristat. Luni dimineață, Simona Halep a câștigat și a ajuns în sferturile Open-ului Australian, deci ne-am bucurat enorm. Am cântat în baie, am mimat forehand-ul și am comentat la țigara de dinaintea ședinței. Întrebarea e dacă am învățat ceva?

Doi pumni strânși. Unii goi și micuți, dar fermi, alții cu mânuși, mari, dar mai puțini fermi. Cele două fotografii, puse față în față, spun multe. „Am luptat pentru visul meu”, a declarat, la final, Halep. „Am fost ezitant, îmi pare rău!”, a îngăimat Bute.

Două destine separate, dar totuși atât de apropiate. Lucian și Simona sunt doi români, ca mulți alții, care au ales să plece din țară pentru a se realiza. Sportiv și financiar. Nu știu dacă sunt cele mai de succes exemple, cu siguranță sunt printre cele mai vizibile. Fotografiile cu Bute și cu Halep spun povestea fiecăruia dintre noi. A celor așteptați de tabloidele englezești pe 1 ianuarie la Londra. A omului care încă se gândește cum să-și plătească ratele luna asta. A femeii care și-a lăsat acasă copiii, pentru a câștiga câteva sute de euro în altă țară din făcut curățenie. Și exemplele pot continua.

Probabil că mulți am avut o noapte precum cea a lui Lucian de la Nottingham, de care nu vom ști niciodată cum să scăpăm. Cum e foarte posibil ca la fel de mulți să ne fi bucurat măcar o dată în viață ca Simona. Să ne fi încleștat pumnii a ușurare, după lupta de zi cu zi cu viața.
Noi, românii, ne pricepem cel mai bine să strângem din dinți și să ne acceptăm soarta cu capul plecat. Avem nevoie de înfrângeri precum cea a lui Bute și de victorii ca a lui Halep pentru a ne certifica încă o dată originile. Și să ne înțelegem menirea. Ne vom mai chinui ceva vreme până vom afla „De ce e România altfel”, vorba lui Lucian Boia.

Până atunci, ar trebui să învățăm să ne ridicăm din pumnii lui Bute și să plângem în palmele Simonei. Să știm să luăm ce e mai bun din suferință și să ne dăm seama ce ne poate dăuna după marile victorii.

Adică, să fim mai puțin români. Și mai mult oameni!