Nu sunt un ciclist profesionist. Nici măcar amator nu pot spune că sunt. Am o bicicletă destul de bună de câteva luni. Și prea puțin timp să o folosesc. Am plecat în caravana „Cu bicicleta la mare” fără bicicletă, mai mult pentru că la precedentele ediții am cunoscut oameni extraordinari. Ei m-au convins să-mi iau bicicletă, iar acum au reușit să mă urce pe ea și într-o probă dificilă. Foarte dificilă. Extrem de dificilă. Cât de dificilă? În prima zi am parcurs ultimii 50 de kilometri din cei aproximativ 130 ai zilei, până la Călărași. Am mers încet, în coada plutonului, pe suprafață în mare plată, pe soare și suprafață bună, fără vânt sau ploaie. Suficient de plăcut ca să mă conving să urc pe bicicletă și a doua zi, încă de dimineață. Văzusem graficul traseului, ilustrat și aici, știam distanța, văzusem și prognoza meteo. Dar n-am înțeles probabil mare lucru. Am rezistat aproape 20 de km, până la primul punct de alimentare. Apoi, pe prima cățărare din al doilea tronson, am realizat că mi-am depășit puterile. Gâfâiam, picura, iar picioarele cedau. E fascinant cum de pe bicicletă cățărările care urmau păreau uriașe când trebuia să urci, apoi însă, la capătul lor, ai fi zis că abia dacă e vreo pantă. La fel cum și fotografiile te pot păcăli.
Graficul acesta reflectă însă realitatea traseului, chiar dacă scara e deformată pentru ilustrare. Aproape 170 de km în a doua zi, permanent pe dealuri, cu înclinație și de 10%. Pe grafic nu se vede însă ploaia care a declanșat a doua zi codul portocaliu în zonă. Nu se vede nici vântul care a bătut din față, nici șoseaua adesea denivelată, cu gropi sau cu piatră cubică. Și nu apare nici faptul că finalul s-a consumat pe întuneric, când toate obstacolele astea s-au înzecit parcă.
Fără să fiu specialist în ciclism pot spune că proba de duminică poate face fără emoții parte dintr-un tur ciclist profesionist, mai ales în condițiile amintite. Și de aceea nici nu contează câți oameni au terminat pe bicicletă cursa. Toți au dat o probă de caracter, au trecut-o, și-au depășit limitele și, dacă s-au oprit, au făcut bine, înțelegând că au demonstrat ce era mai important: că pot! Iar cum nea Marin a terminat cursa la 74 de ani, cândva o voi termina și eu.
Unii pot spune că n-a fost ales foarte inspirat traseul, fiind dificil pentru amatori. Eu spun că tocmai ăsta poate fi un atu: uneori e important și să știi când să te oprești, să demonstrezi că te cunoști pe tine.
Caravana fără biciclete
O mașină de asistență tehnică. Un autocar. Un camion. O ambulanță. Trei autoturisme. Două microbuze. Mai multe echipaje de poliție succesive. Și mai bine de 15 persoane în total. Ei au însoțit coloana cicliștilor permanent pe toți cei aproximativ 300 de km. Au montat și demontat punctele de hidratare și alimentare, mutându-le din 20 în 20 de km. Au intervenit la probleme tehnice, au transportat participanți și biciclete. Au filmat, fotografiat și notat. Și tot în aceleași condiții de ploaie, vânt și oboseală.
„Cu bicicleta la mare” nu există fără voi, dar nici fără ei. Una peste alta au organizat o expediție care este, vă garantez, o provocare din punct de vedere logistic aproape la fel de mare ca și cursa în sine. Asta și când avem parteneri de nădejde ca Lidl, Țiriac Auto și Veloteca.
Oamenii sunt însă baza, iar colegii mei sau colaboratorii noștri îndrăznesc să spun că sunt deja și amicii participanților cu care ne vedem aproape an de an, la fiecare eveniment. Cred asta cu tărie chiar dacă defectarea unui autocar la întoarcere a transformat finalul a două zile superbe, obositoare, dar superbe, într-un coșmar pentru o parte din participanți. Le cer scuze și eu și le promit că data viitoare vom fi mai atenți și la acest aspect. Ar fi păcat însă ca din toată expediția să rămână cu atât.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER