Ce își poate dori un sportiv care a cucerit trei titluri olimpice și are încă două medalii olimpice în palmares? Un sportiv care a devenit un etalon în disciplina pe care o practică, e considerat unul dintre cei mai valoroși din lume, a adunat sute de medalii din toate competițiile și care, la 27 de ani, este considerat bătrân într-un sport în care retragerile survin la doar 18, 19 ani. Ce își poate dori? Alte medalii, alte podiumuri și alte momente în care pe covorul de la sol sau pe cei 10 cm ai bârnei publicul să trăiască și să respire în același timp cu el.
Cătălina Ponor este un nume care nu mai are nevoie de prezentare în lumea sportului. Un fenomen al gimnasticii românești, care după ce a cucerit trei medalii de aur din cinci posibile la Jocurile Olimpice de la Atena, a revenit după patru ani în sală pentru a ajuta România să urce pe podium și la Londra 2012. O gimnastă care s-a retras imediat după competiția olimpică și a revenit de o lună în antrenamente, tot pentru a ajuta echipa, dar la Rio 2016.
Cred că gimnastica pentru mine este viața mea exprimată fără cuvinte. Este totul, este sportul pe care l-am practicat de la vârsta de patru ani, sportul care mi-a intrat în sânge
Cătălina PONOR (27 de ani)
Apreciată, admirată sau criticată, „Regina bârnei”, cum este alintată de iubitorii de gimnastică, este o tipă matură, cu personalitate puternică, sinceră și deschisă, care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume. Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ProSport, Cătălina vorbește despre cel mai greu lucru într-o revenire, despre momentele de răzgândire, frica de eșecuri, ce gândește în timpul unui exercițiu la bârnă și faptul că niciodată nu-și poate vedea evoluțiile în care știe că a greșit, așa cum s-a întâmplat cu bârna din finala olimpică de la Londra.
Cătălina, suprinsă în timpul interviului de către fotoreporterul ProSport, Mihai Dăscălescu
Cătălina, ce e cel mai greu într-o revenire? Cred că exact perioada în care trebuie să îți refaci organismul, în care tu ca fost sportiv trebuie să reiei aceleași sacrificii pe care le făceai înainte și perioada în care trebuie să faci pregătire fizică. Adică, pregătirea fizică trebuie să fie prioritară într-o revenire, iar unui sportiv, în general, nu-i place să facă prea mult pregătire, dar îi este necesară pentru efortul fizic.
Există o perioadă critică la început în care intervine gândul cu lăsatul și reapucatul? Da, întotdeauna. Eu, momentan, nu am ajuns în acea perioadă, dar la un moment dat va fi un punct în care voi cădea psihic și atunci, dacă nu voi trece peste acea perioadă, nu voi reuși să ajung acolo unde îmi doresc. Dintotdeauna tu, ca sportiv, trebuie să te împingi pe tine de la spate, nu să aștepti ca alții să te împingă. Pentru că asta nu te ajută cu absolut nimic. Dacă tu nu îți dorești foarte tare, însă își doresc alții pe lângă tine ca tu să reușești, rezultatul nu o să se fie bun. Eu am avut momente din astea și în 2011, am avut multe perioade din acestea în care spuneam că nu mai pot, dar am încercat, și cu ajutorul mamei, care m-a încurajat și mi-a fost alături tot timpul, am trecut peste tot. M-a ajutat mult să știu că am muncit pentru ceva, pentru acel rezultat pe care îl voi face. Cred că orice sportiv la un moment dat are momente de cădere.
Îmi place să dansez, să ascult muzică. Îmi place Enrique Iglesias, însă nu am ajuns niciodată la un concert de-al lui. De fapt, am fost la un singur concert în toată viața mea, la Justin Timberlake, când mă aflam în Canada, cu Loredana Boboc. Îmi mai place patinajul artistic, pe care îl urmăresc la televizor
Cum te simți după o lună de pregătire? Ai început să lucrezi pe trei aparate? Dacă e să fac această revenire, vreau să o fac ca la carte. La mine niciodată nu a existat ideea să revin pe un aparat sau două! Ori trei aparate, ori deloc ca să pot ajuta și echipa, deci sol, bârnă și sărituri. Dacă vreau să îmi fac loc în echipă, trebuie să am trei aparate. Sunt dureri de început, normal, de revenire, acele dureri de acomodare cu efortul. Am niște probleme cu un tendon, problemele de spate de care nu voi scăpa niciodată, dar trag cât se poate de mult. Important e să fiu sănătoasă, pentru că la dorința și ambiția pe care o am pentru această ediție a Jocurilor Olimpice… o să meargă.
Celebrating my first month in the gym with a double layout 😉 A video posted by cponor (@cponor) on Apr 23, 2015 at 2:47am PDT
Celebrating my first month in the gym with a double layout 😉
A video posted by cponor (@cponor) on
Apr 23, 2015 at 2:47am PDT
„Aș putea să risc cel mai mare eșec din carieră, dar voi încerca și voi munci atât de mult încât voi fenta într-un fel acest eșec și vreau să dovedesc, încă o dată, că dacă îți dorești să faci ceva, reușești”
Ce te motivează să mergi mai departe? Nu e ceva anume, ci pasiunea, dorința de a face gimnastică, de a concura din nou și dorul de gimnastică, de antrenamente, de concursuri, în general. Cred că acesta este principalul motiv pentru care m-am întors. Faptul că voi face a treia ediție a Jocurilor Olimpice, e un motiv suplimentar, dar în general trebuie să ai pasiunea și dorința de a face.
Nu ți-e frică de un eșec? Cred că orice sportiv, la un moment dat, are acea frică de eșec, chiar dacă ești un sportiv care lucrează zi de zi, nu neapărat unul care se retrage și revine, pentru că e mai ușor să ajungi în vârf și e mai greu să te menții acolo. Frică de eșec am avut întotdeauna și în 2011, și în 2012, chiar și în 2004, când eram triplă campioană europeană și toată lumea se aștepta ca eu să dau un rezultat foarte bun la Jocurile Olimpice de la Atena. Pentru mine era frica aceea că poate nu reușesc să le arăt oamenilor că nu a fost o întâmplare că am luat trei medalii de aur la Europene.
Acum nu mai ai nimic de demonstrat pentru că toată lumea știe deja ce poți. Se mai poate vorbi acum de frică? Aș putea să risc cel mai mare eșec din carieră, dar voi încerca și voi munci atât de mult încât voi fenta într-un fel acest eșec și vreau să dovedesc, încă o dată, că dacă îți dorești să faci ceva, reușești.
Gimnastica e un sport care se face din talent și muncă. Foarte multă muncă. Cu mii de repetări, cu antrenamente după care pici lat de nici nu te mai poți ridica din pat, crede-mă că dacă faci toate astea, poți ajunge la dificultate mare. Doar să vrei…
Ce au zis apropiații tăi de dorința ta de a reveni? Sincer, nu au prea fost de acord. Nici mama, nici Tommy (n.r. – Ramos, prietenul Cătălinei) pentru că se gândesc la sănătatea mea, cel puțin mama încă mai speră și acum să mă răzgândesc. Chiar mai râd cu ea și îi spun că sunt tot în sală.
Cum te simți în sală printre fetele mai mici? Se întâmplă să te întrebi ce cauți tu acolo? În general nu mă prea uit la cele mici ce fac sau cum fac. Acum pentru mine este acea dorință de a arăta tuturor că pot să mai fac, așa că îmi văd de treaba mea și ce am eu de făcut, decât să mă uit la ceea ce se întâmplă în sală. Este normal când e o verificare să le încurajez, să strig la ele, să le împing de la spate, dar la antrenamentele de zi cu zi, îmi văd de treaba mea.
Ți-e frică de critici? Critici au fost și vor fi întotdeauna, că e bine, că e rău, nu voi reuși să mulțumesc niciodată pe toată lumea. Și nici nu-mi doresc asta. Nu te pot place toți oamenii, sunt probabil unii care mă vor critica, chiar dacă voi reveni cu succes, vor găsi ceva acolo de contestat, poate pentru că ei și-ar fi dorit ca alții să câștige. Sau, pur și simplu își zic că dacă a venit Ponor, ea intră în locul alteia. Dar nu băgăm în seamă, nu? (n.r. zâmbește)
Aflată la cea de-a treia reîntoarcere în sala de gimnastică, Ponor este o fire tonică, ce debordează de energie FOTO:Mihai Dăscălescu
„Cred că acum nu mai există dorința și motivația pe care o aveam noi”
Primele reacții legate de posibila revenire a ta și a Sandrei Izbașa, a fost că veți lua locul celor mai tinere. E greu să intri în sală cu gândul acesta? Gimnastica e un sport care se face pe dificultate și execuție, pe care le ai sau nu. E simplu! Eu îmi doresc ca fetele mai mici din sală să îmi arate că sunt mai bune decât mine și să se creeze acea concurență în lot. Mi-ar plăcea să văd că toate muncesc și au dorința și voința de a-mi arăta că sunt mai bune decât mine și eu nu merit locul în echipă. Însă, atâta timp cât eu am revenit abia de o lună și reușesc să depășesc o parte din ele, e un semn că nu e bine și mi-aș dori ca ele să vină să mă contrazică aici, să vină și să muncească mai mult, să îmi arate că ele au loc în echipă, nu eu. Nu am absolut nicio problemă ca domnii antrenori să îmi spună «Ponor, uite x e mai bună decât tine, ne pare rău, trebuie să muncești mai mult».
În rândul gimnastelor mai mici din sală te recunoști pe tine prin 2003, 2004? Adică îți spui în sinea ta, „așa eram și eu atunci”, nu prea știam ce vreau, nu prea doream să fac asta sau asta… Da, pentru că au existat și la mine momente în care nu mi-a plăcut pregătirea fizică sau plângeam dacă mă mai punea o dată să repet. Am avut multe momente în care mi-am dorit să las totul și să mă duc acasă. Chiar am avut cu una dintre fete o discuție și i-am explicat că și eu am avut aceeași mentalitate, că orice sportiv în viață are eșecuri, căderi, dar dacă nu trece peste… nu o să reușească să facă absolut nimic. Am suferit și eu și restul echipei din 2004 foarte multe eșecuri și momente de genul acesta, însă noi ne încurajam foarte mult. Am fost și o echipă unită și ne împingeam una pe alta de la spate «hai, că merge», «adună-te, hai că poți», «treci în sală și mai fă o dată». Încurajările de la colege erau mai importante pentru noi, decât cele de la antrenori, ne motivau mai mult.
Crezi că fetele de acum nu se simt ca într-o echipă? Cred că acum nu mai există motivația și dorința pe care o aveam noi, nu mai e acea foame de medalii, de rezultate. Pentru noi, generația 2004, fiecare concurs era o luptă de totul sau nimic. În toate concursurile, fiecare dintre noi a intrat cu un singur gând: să batem tot, să fim cele mai bune.
Lipsește azi răutatea aceea competițională? O răutate constructivă de a învinge tot… da. Noi nu aveam treabă niciodată cu adversarele noastre. Pentru noi conta să mergem cu un exercițiu ce avea sute de repetări, să lucrăm curat și să facem exact ca în sală. Nu a existat niciodată gândul că poate sportiva din Rusia sau cea din China are un exercițiu mai bun.
Da, dar codul de punctaj s-a schimbat mult și este greu să ajungi la un exercițiu cu dificultate mare… Gimnastica e un sport care se face din talent și muncă. Foarte multă muncă. Cu mii de repetări, cu antrenamente după care pici lat de nici nu te mai poți ridica din pat, iar dacă faci toate astea, conștiincios, zi de zi, crede-mă că poți ajunge la dificultate mare. Doar să vrei…
Ponor are fani pe toate meridianele FOTO Mihai Dăscălescu
„Eram în jur de vreo șapte, opt fete care veneam și plecam grămadă ca un stol de păsărele”
Ce înseamnă gimnastica pentru tine? Cred că gimnastica pentru mine este viața mea exprimată fără cuvinte. Este totul, este sportul pe care l-am practicat de la vârsta de patru ani, sportul care mi-a intrat în sânge și care probabil și pe viitor va fi un sport de care foarte greu mă voi putea îndepărta.
Care e prima amintire din sala de gimnastică? Prima amintire și cea mai frumoasă din perioada în care eram eu mică a fost exact în momentul în care am pășit în sala de gimnastică. Am fost impresionată de aparate, de fete cum se dădeau peste cap, sala cu groapa de bureți, pur și simplu m-a fascinat, a fost o dragoste la prima vedere. E ca și cum în acel moment am simțit că acolo era destinul meu.
Originară din Constanța, Cătălina își repeta antrenamentele pe plaja Mării Negre FOTO: Arhivă personală
Cum erai privită de colegi la școală? Noi am fost un grup de fete care eram toate în aceeași clasă, am crescut în aceeași perioadă, eram în jur de vreo 7, 8 fete care veneam și plecam grămadă ca un stol de păsărele. Atunci, Școala noastră de la Flămânda, nr. 30 Gheorghe Țițeica, a fost în general o școală de sportivi și atunci nu eram numai noi gimnastele, cel puțin la noi în clasă mai erau copii ce practicau lupte, baschet, atletism.
Copiii vă puneau să faceți exerciții din sală de gimnastică? Asta se întâmpla când aveam ora de sport, care era cea mai plăcută oră pentru noi că puteam să ne dăm mari cu ce facem, îi uimeam pe ceilalți. Colegii erau curioși să vadă cum faci o roată, un flic, cum e să te dai peste cap și atunci erau toți gură-căscată, wow!
Îți mai amintești primul concurs? Aveam nouă ani și țin minte că în perioada aceea îmi plăceau foarte mult paralelele și săriturile, exact inversul și opusul la tot ce se întâmplă acum, dar la acel concurs nu mi-a ieșit paralelul chiar deloc, dar mi-a ieșit bârna foarte bine și chiar am câștigat concursul la acel aparat. Din acel moment, am spus gata, de acum, bârna pentru mine va fi aparatul preferat și am insistat foarte mult pe acest aparat.
E adevărat 100%, nu am ratat până acum niciodată la bârnă și sper să mă ferească Dumnezeu de așa ceva. De când am fost mică am deprins o tehnică specială: cu degetele mă țin de marginea bârnei
Frica de coborâri. „La mine problema cea mai mare a fost coborârea, nu am avut niciodată coborâre la paralele și asta a fost”
De unde ai acea încredere la bârnă? Bunicul meu lucra în construcții și îi spuneam că doream să am și eu paralele în casă pentru a mă putea pregăti tot timpul, iar mama și bunica îmi spuneau «fată, nu ești sănătoasă, unde vrei să faci paralele în casă». Le-am spus că eu vreau aparat în casă, ca să repet și acasă, nu doar în sală. Atunci bunicul mi-a adus un lemn cam cât o băncuță de lată pentru că nu a știut mărimea bârnei și din momentul acela, mi-am pus lemnul pe două taburete și am început să fac bârnă în casă. Eram disperată să ajung acasă să le arăt părinților și bunicilor ce am mai învățat la sală.
Care e relația ta cu paralelul? Cum a ajuns să fie aparatul tău slab pe care nu-l mai antrenezi de câțiva ani buni? Cred că nu am avut baza corespunzătoare de la club. Inițial nu am mai făcut paralele din 2004, exact după finalul Jocurilor Olimpice, am mai încercat și am mai cochetat un pic în 2011, când am reintrat în activitate, dar e foarte greu să îți revii. Făceam așa un miniintegral, dar la mine problema cea mai mare a fost coborârea, nu am avut niciodată coborâre la paralele și asta a fost.
De ce? Ți-e frică de coborâri? Nu, nu am învățat de la club tehnica corectă a coborârii sau a giganticii înainte de coborâre și atunci tehnica mea în loc să fie ca o bătaie înainte de coborâre era ca și cum m-aș fi luat cu lopata și mă aruncam într-o parte, iar ca și coborâre mai mult de dublu echer nu puteam face. Și de atunci, toată lumea a văzut că nu am nicio treabă cu acest aparat, deși mi-am dorit mult să fac patru aparate, să iau medalie la individual compus, dar mi-am dat seama că fără coborâre nu pot să fac absolut nimic și atunci am dat paralelele la o parte.
Care este cel mai bun sfat primit? Nu este chiar un sfat, dar doamna Mariana (n.r. – Bitang) avea o vorbă, asta în generația 2004, când mergeam la concursuri și în special la Jocurile Olimpice
Ce zicea? Întotdeauna ne zicea: «pe ei și pe mama lor!». A fost gândul cu care am intrat în toate concursurile, ori la bal, ori la spital. Chiar ne motiva vorba dânsei, era și haioasă.
Jocurile copilăriei, la reportajul ProSport din Herăstrău FOTO Mihai Dăscălescu
Nu a ratat niciodată bârna într-un concurs oficial
Ai o pasiune despre care nu se prea știe, pianul. Cum a ajuns Cătălina Ponor pasionată de acest instrument muzical? Îmi place foarte tare și admir foarte mult artiștii care știu să cânte la pian și îmi place cum sună, sunt într-un fel îndrăgostită de acest instrument. Mă liniștește și îmi dă un confort spiritual de câte ori aud pianul. Din păcate nu am avut timp să studiez serios pianul, să iau ore, să exersez. Am mai încercat, chiar după Jocurile Olimpice, la un moment dat luasem câteva lecții de pian și asta a fost tot. Acum a prins și Tommy (n.r. Ramos, prietenul Cătălinei) drag de pian și chiar ne-am luat o pianină , la el în Puerto Rico și ne mai jucăm cu ea câteodată.
Ai încercat să cânți ceva? Da, ultima dată când am fost la el am încercat să cânt de la Adele, „Someone like you”.
Ce alte hobby-uri ai? Îmi place să dansez, să ascult muzică. Îmi place Enrique Iglesias, însă nu am ajuns niciodată la un concert de-al lui. De fapt, am fost la un singur concert în toată viața mea, la Justin Timbarlake, când mă aflam în Canada, cu Loredana Boboc. Îmi mai place patinajul artistic, îl urmăresc la televizor, dar știu să și patinez un pic, îmi place să spun că îmi folosesc echilibrul de la bârnă pe patine. Mai sunt și un mare fan al gimnasticii ritmice.
Ar putea urma o carieră de la gimnastică artistică la cea ritmică? (râde) Nu am nicio șansă, dar absolut niciuna. În primul rând pentru că sunt foarte scundă, apoi am prea mulți mușchi pentru gimnastica ritmică și nu mă mai ține spatele, pentru că acolo chiar trebuie să ai o flexibilitate mare.
465 de zile mai sunt până la debutul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro
Dacă ar fi să schimbi ceva în cariera ta sportivă, ce ai schimba? Nimic. Eu zic că am realizat până acum tot ce mi-am propus. Cred că am avut o carieră plină, în care am arătat că niciodată nu a fost o întâmplare când am câștigat ceva.
După Jocurile Olimpice de la Londra spuneai că nu va mai exista încă o revenire. Ce te-a determinat să te răzgândești? Dorința de retrăi momentele de antrenament, de a fi în sală, de a sta într-un cantonament și dorul de a sta într-o cameră cu patru pereți și să fiu eu cu mine și cu gândurile mele. Până la urmă și cantonamentul face parte tot din viața ta și la un moment dat ți-e dor de el. Chiar dacă nu ne plăceau înainte cantonamentele, acum am ajuns să le căutăm. Cred că a intervenit și maturitatea, faptul că știm pentru ce suntem aici pentru că nici dorință a de mai ieși nu mai este așa mare.
Ce gândești în timpul unui exercițiu la bârnă? Întotdeauna am în cap corectările pe care antrenorii mi le dau în antrenamente și întotdeauna când urc pe un aparat, îmi spun în minte ce am de făcut, că trebuie să duc mâna așa, să țin piciorul într-un fel anume și în general nu aud ce se mai întâmplă pe lângă mine, pentru că eu vorbesc cu mine: «ușor», «atent㻫pune piciorul acolo», «respiră». Când plec pe un element îmi spun în cap «atentă, că merge», «hai, că poți»«du-te cu încredere» și tot așa, îmi zic cuvinte de încurajare pentru mine.
4 titluri europene are Cătălina doar la bârnă, din cele 7 cucerite în total
În gimnastica mondială circulă o vorbă, că nu ai ratat niciodată la bârnă în vreun concurs oficial. Cât e adevăr și cât e mit? E adevărat 100%, nu am ratat până acum niciodată la bârnă și sper să mă ferească Dumnezeu de așa ceva. De când am fost mică am deprins o tehnică specială: mă țin cu degetele de marginea bârnei.
Când ai revenit în 2011, toată lumea a vorbit despre rivalitatea dintre tine și Sandra Izbașa. Erați două generații diferite, cu personalități puternice, ambițioase. Acum ea a declarat că tu ai motivat-o să revină în sală... Până la urma urmei și această rivalitate are un avantaj, acum depinde de fiecare cum privește lucrurile. Dacă pentru Sandra a fost o motivație ca eu să fiu «rivala», noi nu am fost rivale, am fost în competiție una cu alta. În sală nu am avut aparate comune în afară de sol, ea făcea sărituri și sol, eu pe bârnă și sol, dar în același timp a fost o competiție, care ne-a ajutat pe amândouă. Rezultatul s-a văzut la Jocurile Olimpice unde tot noi am venit cu medalii.
Cătălina și Sandra, în Casa România la Londra, după ce au ajutat echipa să câștige medalia de bronz FOTO: Andru Nenciu
„Discuția aceea deschisă ne-a apropiat și am început să fim mai comunicative și să nu mai considerăm asta ca o rivalitate”
Ai devenit mai apropiată de Sandra după revenirea din 2011? Știi cum e, într-o familie mai sunt și conflicte. După ce s-a terminat concursul la Londra și ne-am relaxat cu toții, am avut o discuție în care ne-am întrebat ce avem una cu cealaltă ca să ne dăm seama că informațiile plecau și veneau aiurea dintr-o parte în alta, ca în telefonul fără fir. Discuția aceea deschisă ne-a apropiat și am început să fim mai comunicative și să nu mai considerăm asta ca o rivalitate.
Ce are în comun Cătălina din 2004 cu cea din 2012 și cu cea din 2015? Ambiția și încăpățânarea. Mie îmi place să iau lucrurile negative care se spun de genul: nu poate, e bătrână, și să demonstrez exact opusul. Îmi place pentru că e o provocare pentru mine și mie îmi plac provocările.
Nu e ciudat să fii considerată bătrână la 27 de ani? În gimnastică, nu. Când stau și mă gândesc că au trecut 11 ani de când am urcat pe podium la Atena și le văd pe cele mai mici în sală, mă simt un pic și eu bătrână. Da, dacă te reapuci de gimnastică la 27 de ani, ești bătrână, însă timpul nu stă în loc.
„Eu nu am văzut niciodată bârna din 2012 de la Jocurile Olimpice pentru că știu că am greșit. Nu-mi place să văd exercițiile greșite„
Te mai uiți la evoluțiile tale pe youtube? Da, și în general mă uit numai la evoluțiile corecte. Nu-mi place să mă uit la exercițiile nereușite. Uite, de exemplu, eu nu am văzut niciodată bârna din 2012 de la Jocurile Olimpice pentru că știu că am greșit. Nu-mi place să văd exercițiile greșite, îmi place să rămân cu acea imagine de perfect. În general sunt o perfecționistă în ce privește gimnastica și încerc să fac totul corect. Când mă uit pe youtube, mă uit la solul din finala de la 2014 și la evoluțiile de la Atena 2004.
Cinci medalii olimpice și niciun element în codul de punctaj care să-ți poarte numele. Te gândești să inventezi un element Ponor? Este greu ca în gimnastica de azi să faci un astfel de element, trebuie să lucrezi foarte mult pe așa ceva. Eu mă joc tot timpul cu elementele când intru în sală și sper ca până la urmă să apară ceva. Îmi doresc să rămân și în codul de punctaj cu un element, dar mai vedem.
în final aș vrea să te întreb care ți-e cea mai dragă medalie? Aurul olimpic cu echipa pentru că am trăit totul multiplicat. Acea bucurie când ne-am îmbrățișat și ne-am privit în ochi spunându-ne că suntem campioane olimpice nu va putea fi egalată de nimic, niciodată. Eram ca niște surori toate fetele și poate de aceea am trăit altfel acel titlu olimpic. În gimnastică, e frumos să câștigi împreună.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER