INTERVIU EVENIMENT | O viață ca-n povești și un gol în suflet. „Aud și acum vocea Florenței Mihai. Cine îmi va mai spune mie Zuza!?”. Mariana Simionescu, despre româncele din tenis, Bjorn Borg, Monte Carlo și comunism

de Andru NENCIU

Trăiește cea mai mare bucurie a acelor locuri. De peste 30 de ani. De când s-a mutat în Principat. „Monte Carlo e un oraș banal”? Nici vorbă. Nu e refrenul care o poate face să fredoneze linia melodică a unui hit. Mariana Simionescu (58 de ani) a trăit mai multe vieți într-una singură. A făcut parte dintr-o generație de aur a tenisului românesc, alături de Virginia Ruzici și de Florența Mihai, a fost timp de mai bine de trei decenii singura junioară a României campioană de Mare Șlem, iar o curiozitate agitată căreia nu i-a găsit leac a determinat-o să picteze și să piloteze! Da, ați citit bine. Mariana Simionescu a aspirat orice detaliu din Raliul Dakar și și l-a scrijelit în minte.

A fost căsătorită cu starul Bjorn Borg, iar apoi a trăit o dragoste intensă cu fostul mare pilot de raliuri Jean-Louis Schlesser. Fiul lor, Anthony (25 de ani), întreține pasiunea familiei pentru hergheliile de sub capotă și va organiza Africa Race, o cursă de anduranță ce se vrea continuatoarea de drept a tradiționalului Paris-Dakar. Retina Marianei Simionescu a fost mereu înviorată de imagini în viteză. De la mingile catapultate pe terenurile de la Dinamo, până la fuga dezordonată a cățelușei care-i redesenează labirintul din Monte Carlo. Până când…

… până când a realizat că timpul a stat în loc. Yachturile rămân cuibărite în portul de pe Coasta de Azur. Valurile furioase nu se mai strivesc de stabilopozii de sub Hotelul Fairmont. Și nici telefonul nu mai sună cu ritmicitatea de altădată. Timpul s-a oprit. „De aproape două săptămâni parcă viața nu-și mai continuă cursul ei firesc. Florența îți umplea și paharul de șampanie cu râsul ei gâlgâietor. Doar acele ceasului din hol îmi mai amintesc că viața merge înainte”, murmură pe un ton grav fosta jucătoare de tenis. Discuția cu ProSport, purtată pe telefonul fix la început, e întreruptă de o voce pe un ton lătrat. Tasha are 14 ani. Și chef de aer proaspăt. „E un Parson Rusell zvelt, cu picioarele mai lungi. Și nu și-a pierdut din vigoare”. Mutăm discuția pe telefonul mobil.

Autoportret. Mariana Simionescu, așa cum se vedea ea, în urmă cu 25 de ani

Ați ieșit pe ușa casei bănuiesc. Puteți vorbi acum?
(cu o voce blândă, abia șoptită) Da, sunt bine, dar sunt foarte tristă de când nu mai e Florența printre noi, dar e bine că nu mai suferă. Prietena ei, Aura Wagner (n.r. – mătușa Irinei Begu), a stat 5 luni de zile, zi de zi – noapte de noapte, alături de Florența. De când s-a îmbolnăvit… până la groapă. Aura nu a lăsat-o nicio secundă. Ea venea la București, Florența se ducea în Germania. Eu o iubeam pe Flori de când eram copii. Noi două și Virginia Ruzici am crescut împreună, la Clubul Dinamo. Nu-mi vine nici acum să cred ce s-a întâmplat.

Ați reușit să veniți în țară la înmormântare?
(secunde de pauză) Nu am reușit, nu am putut, dar parcă Dumnezeu m-a trimis înainte și am văzut-o. Am fost cu generalul Stan. Ea a aflat că e bolnavă când a început să slăbească, a făcut și tot felul de terapii naturale. Eu îi ziceam: „Flori, nu mai fuma!”. Și ea îmi răspundea: „Lasă, Zuzo, lasă!”. Ea așa îmi spunea: „Zuza Nebuna”. Să știi că a fost lucidă până a închis definitiv ochii. A murit ca o doamnă…

Aura Wagner și Florența Mihai

Când vreți să vă gândiți la Florența Mihai cea cu zâmbetul pe buze, ce amintire vă trece prin minte?
(prompt) Pe vremea noastră, am fost tot timpul împreună prin lume la turnee, iar o amintire care mă face și acum să zâmbesc vine de pe Coasta de Azur. Ne aflam într-un circuit de turnee la Nisa, la Monte Carlo, și peste tot după noi era un bătrânel. Francez. Era francez tipul. Și devenise cel mai mare fan al nostru. Am întrebat-o pe Flori: „Ce facem măi, Flori, cu ăsta?”. Nu rata un meci de-al nostru și nici nu se dezlipea de lângă noi în afara arenei. La un moment dat ne-a zis că vrea să învețe limba română și l-am învățat tot felul de prostioare în limba noastră.

S-a gândit vreodată Florența Mihai să rămână în altă țară sau să se stabilească în Monte Carlo, lângă dumneavoastră?
A fost la mine, a stat cu mine, ne-am plimbat peste tot, dar ea voia mereu să se întoarcă în țară. Eu nu mai voiam să o las, dar ea: „Nu și nu!”. Îmi răsună și acum în timpane vocea ei: „Băi, Zuzo! Ce m-ai plimbat!”. Ne-am văzut apoi doar în România, la mine nu a mai venit… Dar o vizita mereu pe mama mea, în România. Cine îmi va mai spune mie Zuza!?

Nici după Revoluție nu a intenționat niciodată să plece în străinătate, definitiv?
Înainte de Revoluție a vrut să plece în Statele Unite, dar nu i s-a dat niciodată viză. Și eu am vrut să rămân în Cleveland, prin 1976, să cer azil politic, dar generalul Stan, șef la Dinamo pe atunci, un om care avea mare grijă de noi, mi-a zis să nu fac cumva vreodată vreo prostie și să rămân acolo. L-am ascultat și m-am întors.

Regretați?
Nu. Nici vorbă. De ce?

Mă gândesc. Poate ar fi cunoscut altă traiectorie cariera dumneavoastră, viața dumneavoastră…
Nu. Am avut și am o viață frumoasă. Nu regret absolut deloc.

De colecție. Florența Mihai și Mariana Simionescu, pe rândul de jos, alături de Călin Ionescu. Rândul de sus, de la stânga: Marin Badin, Alex Badin, Ion Casapu, Mircea Breazu, Virginia Ruzici, Sever Dron, Judit Dibar, Mariana Nunweiler, Constantin Dima, Manea Florin și Aurel Segărceanu.

Florența Mihai, prima finalistă a României în turneul de simplu de la Roland Garros, a decedat pe 14 octombrie în urma unei boli incurabile. Avea 60 de ani. În ultimii ani, legenda tenisului românesc a făcut parte din conducerea Federației Române de Tenis, ca antrenor federal. A fost unul dintre cele mai mari talente pe care le-a avut tenisul românesc, întreaga sa carieră fiind dedicată sportului alb, fie din postura de jucătoare, fie din cea de antrenor, fie din postura de conducător al FRT. În 1977, Florența Mihai a jucat nu una, ci două finale la Roland Garros. În turneul de simplu, reprezentanta României a pierdut în trei seturi finala cu Mima Jausovec, 2-6, 7-6, 6-1. În finala de la dublu-mixt, în care a făcut pereche cu Ivan Molina, Florența Mihai și partenerul său au cedat cu 7-6, 6-3 în fața lui John McEnroe și Mary Carillo. Reprezentanta României a mai disputat o semifinală la Roland Garros în 1976 și un sfert de finală la US Open în 1979. Florența Mihai a jucat și în Fed Cup, alături de Virginia Ruzici, reușind să ducă România în mai multe rânduri în sferturile de finală ale Grupei Mondiale (1978, 1980, 1981, 1983). Ca antrenor, Florența Mihai a fost căpitan-nejucător al echipei de Fed Cup, timp de 14 ani, iar printre altele a condus echipa României la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. De asemenea, a lucrat de-a lungul timpului cu Irina Spîrlea, Ruxandra Dragomir sau Irina Begu.

Am văzut o poză cu Aurel Segărceanu, tatăl lui Florin…
El a fost tatăl nostru în tenis. Cu el am crescut la Dinamo, a avut mereu grijă de noi toate. Să nu ne lipsească nimic și să ne învețe toate tainele tenisului. Și el a fost foarte afectat.

Am găsit o poză cu dumneavoastră pictând. De unde această pasiune?
Mi-a plăcut mereu să pictez, simt că evadez în imaginar, simt că pot să-mi valorific spiritul creativ.

Și tenisul înseamnă creativitate. În prezent e considerat un sport scump pentru copiii din România, iar părinții sportivelor de top din ziua de azi au făcut eforturi mari pentru a le oferi totul până la perioada junioratului. Ce eforturi făceau părinții dumneavoastră când v-ați apucat de tenis și cât de scump era?
Bineînțeles că nu era scump. Cluburile, federația… toate te ajutau să-ți cultivi plăcerea pentru tenis și te determinau să-ți dorești să-ți depășești limitele. Asta era cea mai avantajoasă parte a acelei epoci: sportul era gratuit. Cine voia, cine era serios, cine rezista… reușea în sport! Cluburile ne mai duceau și în străinătate, ne mai plăteau cantonamentele, iar Federația – domnul general Nicolae Stan – ne-a ajutat foarte mult. Se implica mereu pentru a nu ne lipsi nimic.

Înțeleg din ce-mi povestiți că v-ați dezvoltat profesional într-un mediu fără cusur. Dar bănuiesc că și premiile în bani v-au motivat la un moment dat să mergeți mai departe. Când au apărut primii bani?
Și banii au devenit o motivație. Au devenit o necesitate, pentru că dacă pierdeam în primul tur la un turneu, nu am mai fi avut bani să luăm bilet de autobuz pentru a ajunge la un alt turneu. Uneori mi-era și teamă să călătoresc singură. Nu am vreo problemă cu oamenii, toți suntem egali, dar se ivea o mică doză de teamă când călătoream noaptea. Intrasem într-un vârtej magic al competițiilor, iar acele momente aveau să mă oțelească în carieră. 

Banii vă ajutau să vă deplasați de la o competiție la alta. Din cei care vă rămâneau totuși… ce v-ați luat? Ce-ați făcut cu primii bani pe care i-ați câștigat?
Cu primii… bani…!?

Exact.
Nu-mi mai aduc bine aminte, dar știu că eram cu Ilie (n.r. – Năstase) și cu Dominique (n.r. – fosta lui soție) pe The 5th Avenue (n.r. – în New York) și am intrat la Tiffany’s. Și la un moment dat, l-am văzut pe Ilie cum scoate teancul de sute de dolari și începe să numere. Atunci mi-am zis: „Doamne, când o să am și eu sute de dolari!?”. Stai puțin în telefon!

„Attends! Attends!”, i se adresează doamna Mariana patrupedului. Pasionații de skateboard o fac pe Tasha să vadă roșu în fața ochilor. Mârâie, latră pe un ton grav și forțează la maximum limitele lesei. Fosta jucătoare de tenis spune însă că Tasha e inofensivă. Ar avea caninii amorezați doar de o friptură în sânge, nu și de tendoanele puternice ale amatorilor de sporturi extreme. Mariana Simionescu povestește cu o veselie contagioasă și discuția ne poartă în orașul casinourilor. 

Doi prieteni și rivali, din profil. Arbitru? Mariana Simionescu

Viața v-a răsfățat totuși. Ați avut o carieră reușită în tenis și v-ați stabilit în Monte Carlo.
(stă o clipă în cumpănă) Viața la Monte Carlo îmi convine perfect, acum, pe măsură ce înaintez și în vârstă. Uiți de momentele în care te durea capul, de momentele în care eram complet disperată.

La ce vă referiți mai precis?
La ce am făcut în 1986, anul în care am făcut Paris – Dakarul (n.r. – la amatori). Am făcut echipă cu Francoise Elby, ea era pilot și eu eram co-pilotul. Mai conduceam și eu pe părțile mai ușoare, când se terminau specialele. A fost o provocare frumoasă, o provocare pe care nu o voi uita niciodată. Acolo l-am întâlnit și pe ta-su…

Tatăl băiatului dumneavoastră…
Da.

Jean-Louis Schlesser a fost pilot de Formula 1 pentru Williams și pilot de raliuri. Nume cu greutate în sporturile cu motor, fostul pilot născut la Nancy (68 de ani) a câștigat mai multe etape ale Raliului Paris-Dakar. Jean-Louis este nepotul fostului pilot de Formula 1 „Jo” Joseph Schlesser, care și-a pierdut viața pe circuitul francez de la Rouen, în 1968. Jean-Louis a participat și în Formula 3, și în Formula 2.

Jean-Louis Schlesser i-a insuflat și fiului dumneavoastră pasiunea pentru auto-moto?
Băiatul nostru a încercat tenisul, a încercat pilotajul, dar nu l-a lăsat tatăl lui, pentru că era mult prea riscant. Fiul nostru, Anthony,  lucrează acum pentru a pune pe picioare Africa Race – fostul Dakar, cu toate etapele sale firești.

Anthony, fiul Marianei Simionescu, alături de iubita sa, Candice

Jean-Louis Schlesser, un tip puternic și camioanele care i-au marcat o parte a carierei

Mariana Simionescu, împreună cu fostul său partener de viață, francezul Jean-Louis Schlesser

Anthony, băiatul Marianei și al fostului pilot de curse

Mariana Simionescu a fost invitată, pe 14 ianuarie 1986, de inițiatorul întrecerii din Dakar, Thierry Sabine, să îl însoțească în elicopterul cu care urma să plece în căutarea unor piloți rătăciți în zona deșertică din Mali, scria jurnalistul Marian Burlacu în Libertatea. Mariana l-a refuzat politicos, iar asta i-a salvat viața, nota sursa citată. Prins într-o furtună de nisip, aparatul de zbor nu a mai avut repere de orientare și s-a izbit de o dună. Pe lângă Sabine, atunci și-au pierdut viața muzicianul Daniel Balavoine, ziarista Nathalie Odent, pilotul Francois-Xavier Bagnoud și tehnicianul radio Jean-Paul Le Fur.

Aș vrea să vă întreb un alt lucru: ați fost căsătorită cu Bjorn Borg, apoi cu Jean-Louis Schlesser…
Nu, cu Jean-Louis Schlesser nu am fost măritată.

Nu ați fost măritată…
Căsătoria e o dată și atât.

Mai vorbiți cu Bjorn Borg?
Nu am mai vorbit în ultimul timp, cu mama lui vorbeam mai des. Venea ea mai des la mine, în Monte Carlo, aici.

Din pozele pe care le-am văzut, din mărturisirile dumneavoastră pe care le-am citit cu mulți ani în urmă, păreați cuplul ideal din sportul mondial. Așa a fost?
Așa a și fost. Momentele grele au venit după divorț, pentru că de la o viață organizată, am trecut la o viață în care eram singură.

Se simte o presiune care apasă din exterior atunci când formezi un cuplu cu un alt sportiv de renume mondial?
Ca să-ți răspund la întrebarea aceasta, îți spun că și prietena mea, Virginia Ruzici, simte aceeași presiune în contextul în care ea este managerul Simonei Halep. La un asemenea nivel, presiunea de tot felul crește enorm de mult. Și da! Și în cazul meu cu Borg a fost o presiune
mare.

Etajele fericirii și o secvență a nunții vedetelor din tenis: Bjorn Borg și Mariana Simionescu

Borg și Simionescu s-au iubit la infinit

În urmă cu șapte ani, jurnalistul Valentin Lupu titra în Libertatea: Snagov, 1980. O nuntă ca-n povești. Mirele: celebrul tenismen suedez Bjorn Borg; mireasa: o jucătoare din România, Mariana Simionescu. Firul poveștii, catalogate în presa vremii drept cea mai frumoasă din istoria sportului, s-ar fi derulat altfel fără intervenția unuia dintre cele mai influente personaje ale vremii, generalul Nicolae Stan.  Atunci „Creierul” megaevenimentului din urmă cu trei decenii te învăluie în dedesubturi nicicând scoase la iveală. Nicolae Stan n-a uitat nicio secvență a trecutului. Pe atunci președinte al Federației Române de Tenis, generalul a ajuns să organizeze nunta cuplului Simionescu – Borg după ce, într-o noapte, a ascultat o știre la „Vocea Americii”.

Mariana ceruse azil politic în SUA, pentru a face nunta acolo, peste Ocean. „Trăia cu Bjorn Borg. Se iubeau mult, Mariana îi gătea lui Borg mâncăruri românești, îi spăla ciorapii când el venea de la tenis”. Când a auzit, Stan a pus iute mâna pe telefon și a sunat-o pe Mariana: „Du-te și spune-le că te-au înțeles greșit! Ia-l pe Borg și vino aici în România, că-ți organizez eu nunta!”. Generalul a luat ulterior totul în primire: de la Primăria sectorului 1, alaiul a ajuns la Mânăstirea Căldărușani, iar de acolo, la Snagov, la Vila 24. „Am făcut rost de o căruță cu boi, plus lăzi de zestre, cai, călăreți. Au fost peste 400 de invitați, dintre care 100 din străinătate, plus 50-60 de ziariști. Cred că a fost cea mai frumoasă nuntă organizată până atunci în România”. O pleiadă de vedete internaționale, precum Regine Zylberberg (artistă franceză, cunoscută pe atunci drept „regină a discotecilor”), trupa de circ Ringling Brothers și Patty LuPone (cântăreață americană celebră pe Broadway), a încântat asistența.

De partea de sonorizare s-a ocupat însuși Borg. Tot el a angajat un fotograf profesionist ce a deținut exclusivitatea asupra evenimentului. Între multe scene amuzante, una a rămas memorabilă: mirele și mireasa s-au ferit în ultima clipă să nu calce în balega boilor înjugați la căruța cu care veniseră la restaurant. După nunta de la Snagov, au urmat alte petreceri ce au celebrat unirea destinelor cuplului Simionescu- Borg. O recepție la hotelul Athénée Palace a fost urmată de o lună de miere în Spania, la mare, la Marbella. Când au ajuns la Monte Carlo, cei doi au organizat o recepție la care printre invitați s-au aflat și prințesa și fosta mare actriță americană Grace Kelly, împreună cu fiul ei, prințul Albert de Monaco.

---

Aș vrea să discutăm puțin și despre ceea ce se întâmplă acum în tenisul feminin românesc. Cât de mult v-a surprins ascensiunea Simonei Halep din ultimii ani?
Virginia (n.r. – managerul Simonei) mi-a vorbit de foarte mult timp despre ea, nu i-a trebuit foarte mult pentru a-i identifica punctele forte. Și Florența o știa bine de tot. Dar Ruzici era sigură că Simona va ajunge pe cele mai înalte locuri ale ierarhiei WTA, deși Simona era foarte mică. Pentru că de atunci deținea un joc de picioare solid și excela la capitolul intuiție. Pe care mizează și acum: intuiția extraordinară. Mai mult de atât, ea beneficiază de o lejeritate debordantă atunci când vine vorba despre deplasarea în teren. Știe cum, unde și când să se ducă după o minge.

Simona este lider mondial în acest an în privința victoriilor pe hard, în timp ce anul trecut, ea se impunea pe zgură. De ce a apărut această schimbare în rezultatele ei? E o ajustare a jocului? Care credeți că este suprafața de joc care i se potrivește cel mai bine?
Asta nu cred că se poate anticipa. Poate că nu vom afla niciodată. Și știi de ce?

Nu știu. De ce?
Nu există o anume regulă. Îți dau exemplul fostului meu soț: Bjorn Borg. Nu câștigase niciodată până în 1976 turnul de Mare Șlem de la Wimbledon, pe iarbă. Nu era un specialist al jocului pe covorul verde până atunci. În 1976 s-a impus fără să piardă vreun set de-a lungul turneului. Și apoi a urmat șirul de 5 titluri la Londra. De asta-ți spun că suprafața obișnuită din țara în care faci primii pași în tenis nu condiționează viitoarele rezultate. Dar să încerc să fac un exercițiu, o predicție pentru viitor… poate că Simona va atinge marile rezultate pe zgură. Bine, eu îmi doresc ca performanță să facă și ea, și celelalte jucătoare din România, pe toate suprafețele.

Care era suprafața dumneavoastră preferată?
Eu adoram să joc pe iarbă.

În primul meci din grupă la Turneul de la Singapore, duminică dimineață, Simona a învins-o lejer pe Flavia Pennetta, după ce în semifinalele de la US Open fusese clar învinsă de jucătoarea din Italia. Cum credeți că a fost posibil?
Din păcate nu am văzut meciul și nu am cum să-l comentez. Cine transmite turneul?

În România Digisport și DolceSport! Dar aș vrea să știu cum percepe o fostă jucătoare de top această victorie netă în fața unei adversare care nu-i lăsase nicio șansă la precedenta întâlnire.
Cred că Simona a jucat relaxată și și-a ridicat mult nivelul de încredere în propriile arme. Așa îmi explic o astfel de victorie care spune multe despre atitudinea ei și demonstrează că nu suferă la capitolul mentalitate. Și, ce este mai important, arată că nu are niciun complex în fața vreunei jucătoare. Uneori, pentru un jucător de tenis, o înfrângere neașteptată poate spori doza de încredere, iar setea de revanșă crește. Totul depinde de modul în care gestionează partida.

Credeți că va gestiona la fel de bine întâlnirile cu Radwanska și cu Șarapova?
Sunt de părere că încrederea i-a crescut foarte mult după această victorie.

---

• Simona Halep (2 WTA) a deschis competiția de simplu la Turneul Campioanelor cu o victorie netă și este lider în Grupa Roșie, în fața Mariei Șarapova (3 WTA).
• Principala favorită a câștigat „prima finală” de la Singapore, împotriva Flaviei Pennetta, scor 6-0, 6-3, impresionând prin eficiența serviciului și printr-un joc cu puține greșeli, în fața unei adversare cu prea puține reușite.
• Maria Șarapova și Aga Radwanska au oferit meciul zilei: un duel cu multe răsturnări de scor, în care rusoaica a pierdut clar bătălia în primul set, dar și-a construit o revenire solidă, pe fondul șanselor ratate de poloneză: 4-6, 6-3, 6-4.

---

Pentru că am adus-o în discuție și pe Șarapova… Loviturile puternice trimise de adversare înalte încă sunt o problemă pentru Simona. Care poate fi o soluție pentru ea?
Nu pot oferi eu un răspuns precis pentru această problemă, dar pot specula. Poate că trebuie să elimine orice complex atunci când întâlnește o adversară care-i poate pune probleme prin diferite arme. Când are în față astfel de jucătoare, care servesc foarte puternic, care lovesc mingea ca din tun… să nu uităm că eficiența de la retur depinde în mare proporție și de poziționarea în teren. Și să nu uităm nici că aceste tenismene masive au și un dezavantaj.

Care ar fi acesta?
Sunt mai lente. Astea înalte nu sunt rapide și uite cum Halep poate compensa.

Între 1973 și 1979, Simionescu a fost nominalizată de 15 ori în echipa de Cupa Federației, competiția pe națiuni din tenisul feminin, iar în 1977 reușea cel mai lung parcurs într-un turneu de Mare Șlem, chiar pe iarba de la Wimbledon. Simionescu a jucat în optimi de finală la Londra, fiind învinsă cu un scor imposibil astăzi, 9-7, 6-3 de favorita trei a turneului, Virginia Wade (tiebreak-ul a fost introdus în tenis în 1965, în SUA, dar la Wimbledon, a fost folosit doar începând  din1971, inițial ca sistem pentru departajare în caz de egalitate la game-uri, la 8-8; în 1979, britanicii au revenit și au coborât limita, la 6-6, cu excepția setului decisiv, care se joacă până în ziua de azi la diferență de două game-uri).

Jocul de tenis a evoluat mult, iar stilul de joc s-a schimbat. Dintre loviturile pe care le foloseați atunci când ajungeați în faza optimilor la Wimbledon în 1977, ce v-ar plăcea să vedeți mai des astăzi, poate ca o lovitură care să surprindă adversarele în anumite momente ale jocului, potrivită pentru Simona – care nu o va putea depăși la capitolul forță pe Serena Williams?
O lovitură…

Da!
Mi-e greu acum să reperez o anumită execuție din trecut… mi-ar trebui mult timp pentru a face o analiză și pentru a sesiza care ar putea fi lovitura minune. E dificil de făcut comparații între diferite epoci ale tenisului, pentru că în ecuație intră și alți factori, nu doar potențialul unei jucătoare. Mingile s-au schimbat, rachetele de atunci nici nu se compară cu cele de azi…

Când ați jucat tenis ultima oară?
Prin 2006.

Acum aproape un deceniu…
Da, am și predat tenis aici, în Monte Carlo.

Revin din nou la Simona Halep. Ea impresionează prin calitățile fizice, dar și ea are multe accidentări, turnee la care renunță. Este pregătirea fizică marea carență în tenisul românesc?
Cred că avem specialiști profesioniști.

Irina Begu s-a înconjurat de o echipă de patru oameni, doi antrenori, preparator fizic și preparator mental, iar ascensiunea ei a fost una constantă, dar ușor lentă în Top 30, fără un salt spectaculos de 50 de poziții într-o jumătate de sezon. Este suficient acest tip de ascensiune, sau pentru a intra în Top 10 are nevoie de un șoc? De o schimbare majoră?
Sincer, nu cred că totul depinde de echipă. Borg a fost primul jucător care a călătorit cu un antrenor prin lume, la turnee. Noi nu-l aveam pe Segărceanu cu noi. Nu e o regulă care asigură atingerea unui succes.

Andreea Mitu a impresionat la Roland Garros,  ajungând până în optimi, acolo unde însă a fost învinsă de o jucătoare a cărei prezență în această fază a competiției a fost la fel de surprinzătoare precum a ei. Mental, este mai greu să te refaci după ce știi că ai eliminat o fostă campioană de la French Open, cum e Schiavone, apoi pierzi în fața unei adversare de la limita Top 100 (n.r. – Alison van Uytvank, 93 WTA atunci), decât dacă ai fi pierdut în aceeași fază a competiției, în fața unei jucătoare precum Serena Williams, Șarapova, Kvitova?
Da, e foarte greu. Apasă ca o piatră de moară pe umerii tăi o astfel de victorie. E minunat să celebrezi un mare succes, îți deschide noi perspective asupra tenisului pe care îl poți juca, dar devine infinit mai dificil atunci când trebuie să o iei de la capăt, când trebuie să te mobilizezi și să practici cel mai bun tenis al tău în fața unor jucătoare pe care, la prima vedere, ai putea să le învingi și trezită din somn. Din această cauză tenisul e magnific.

Lumea tenisului se miră acum când vede jocul Monicăi Niculescu, cu forehandul său lovit cu slice. Care erau jucătoarele cu joc excentric în perioada dumnevoastră, ce lovituri păreau ireale?
Mi-e greu să găsesc acum o jucătoare de pe vremea mea cu o lovitură mai inedită, dar pe Monica Niculescu am văzut-o live de câteva ori și m-a impresionat puterea ei de a se agăța cu inima de fiecare minge. Forehandul său cu slice e componenta care o ajută enorm pentru a-și atinge țelul. Eu pe Monica o compar cu un pitbull.

„Serena? O-la-la! M-am săturat…”

Pe Williams cu ce o comparați? Cât credeți că mai domină Serena Williams tenisul mondial?
O-la-la! M-am săturat de asta, e ceva de groază. Dacă o să se retragă, va fi calea puțin mai liberă și pentru Simona Halep. Și ce condiție fizică are la 34 de ani… Parcă e un bărbat! Și Jimmy Connors a jucat până la o vârstă înaintată și era plin de vigoare.

Fondul sonor e acaparat și conexiunea București – Monte Carlo se cam pierde. Tasha începe un monolog convingător, iar vocea cățelușei băgărețe se ridică până în telefonul stăpânei. E semnul care ne înștiințează că plimbarea se apropie de final. Mai încercăm câteva mingi de încheiere.

Spuneați că va fi o cale mai liberă pentru Halep. Care ar putea fi detaliul care o va transforma pe Simona în lider mondial?
Ce-i lipsește Simonei Halep pentru a deveni lider mondial!? Mmm, e o întrebare foarte dificilă. Are 24 de ani, deci pot afirma că a acumulat o experiență vastă până la această vârstă, ținând cont de ce și cât a jucat până acum. A câștigat și Roland Garros la juniori, deci a avut baza pe care se poate clădi o carieră fără cusur. Poate că din punct punct de vedere mental ar trebui să fie mai puternică. Să se convingă sau să se autoconvingă că e cea mai bună. Și să nu coboare nivelul de concentrare în niciun moment al unei confruntări.

Dar din punct de vedere al jocului?
Nu-i lipsește nimic.

Atunci presupun că va ajunge rapid pe prima poziție a circuitului WTA, nu?
Eu îmi doresc. Ea sau oricare altă jucătoare din această magnifică generație să ajungă cât mai sus. Asta își dorea și Florența. Știi bine că ea și-a dedicat peste 40 de ani din viață numai tenisului. La federație, prin țară, în fruntea echipei de Fed Cup, ea ajuta pe toată lumea cu o vorbă bună, cu un sfat sau cu un schimb de mingi. Devenea un model pentru orice jucător sau jucătoare dacă ajungea să vorbească două-trei lucruri despre tenis cu ea. Mi-e și greu să vorbesc de ea. Când știu că nu mai e… Și uite, îmi termin și plimbarea cu cățelul meu. Simt un gol imens în suflet, care probabil că nu va fi niciodată umplut.

O ultimă întrebare. Am vorbit despre rolul Florenței Mihai în tenisul românesc, v-ați reamintit întâmplările haioase. Spuneți-mi,  ați simțit vreodată că avea un regret, că a murit cu un regret?
Ea nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Și-a dedicat toată viața tenisului, dar nu a avut copii. Acesta cred că este unicul regret cu care a plecat dintre noi.

Plimbarea cu Tasha se încheie și, odată cu ea, și discuția cu ProSport. Mariana Simionescu spune că o incursiune prin tenisul jucat de Florența Mihai are darul de a-i mai astupa din rănile provocate de vestea care i-a frânt inima. Mărturisește că va deschide albumul cu poze pus pe masa din inima casei sale și comunică subtil faptul că viața își va regăsi rapid cursul ei firesc. O plimbare cu Tasha, într-o zi banală de octombrie, poate deschide noi perspective asupra frumuseților vieții, dar poate să și transforme un interlocutor puțin mai trist ca altădată într-un povestitor cu har. Răspunsurile întrebărilor care nu au mai fost adresate putem doar să le ghicim. Sau să așteptăm o nouă plimbare a Marianei Simionescu, prin Monte Carlo, cu Tasha. Printre acrobațiile băieților pe plăci.