UPDATE 16.24 Trupul lui Angelo Niculescu a fost depus, duminică dimineață, la Mausoleul Eroilo din Cimitirul Militar Ghencea, notează sportnews.ro. Site-ul UEFA, prin corespondentul Paul Zaharia, marchează tristul eveniment printr-un articol intitulat „România îl plânge pe Angelo Niculescu, antrenorul de Cupa Mondială”
Fotbalul românesc l-a pierdut sâmbătă pe singurul său antrenor care a adus o invenție care a revoluționat acest sport la nivel mondial. Angelo Niculescu, recunoscut oficial de FIFA ca fiind inventatorul stilului tiki-taka, a încetat din viață pe 20 iunie, la vârsta de 93 de ani. Dispare astfel omul care a contribuit decisiv la renașterea fotbalului românesc după Al Doilea Război Mondial și făuritorul primei generații „de aur” a naționalei, pe care a calificat-o pentru prima oară după 32 de ani la un turneu al Mondialelor și în premieră în „sferturile” Campionatului European.
Intrat în contact cu antrenori care la rândul lor au revoluționat fotbalul, cum ar fi legendarul Bela Guttmann, Niculescu a făcut el însuși acest lucru, punând la sfârșitul anilor ”60 și începutul anilor ”70 bazele unui nou stil de joc cu care a redresat senzațional naționala României, reușind să obțină rezultate excepționale pentru un fotbal care dispăruse de pe harta lumii după Al Doilea Război Mondial. Noua tactică, nemaivăzută până atunci în istoria fotbalului, a fost botezată la vremea respectivă, pe plan intern, „temporizare”, rolul său fiind, potrivit autorului, „acela de a pregăti jocul la mijlocul terenului pentru declanșarea acțiunilor ofensive pe spațiile libere. Scopul era să menținem mingea cât mai mult în cadrul echipei pentru a nu da adversarului posibilitatea să joace, să ne contreze și să ne atace periculos. În același timp, avea și rolul de a căuta soluții ca să câștigăm timp și spațiu spre finalizare”.
Angelo Niculescu era temut de jucători pentru severitatea și rigoarea impuse la echipă. Antrenorul nu accepta încălcarea disciplinei nici în afara terenului, nici în respectarea tacticii
Strategia a fost ulterior perfecționată de unul dintre elevii lui Niculescu, Mircea Lucescu, la mijlocul anilor ”80, împinsă la un nivel superior de cea de-a doua generație „de aur”, a lui Hagi, în anii ”90, și, în sfârșit, adusă în preajma absolutului de formidabilele echipe ale Barcelonei și Spaniei în perioada 2008-2012.
În 2011, FIFA a recunoscut oficial meritul antrenorului român, desemnându-l inventatorul „tiki-taka”. În 2014, UEFA a făcut același lucru, nominalizându-l pe site-ul său oficial pe Angelo Niculescu drept omul care a pus bazele celui mai premiat stil de joc al ultimului deceniu.
O idee genială
Sclipirea de geniu a lui Angelo Niculescu s-a produs, la mijlocul anilor ”60, într-un moment în care fotbalul românesc părea să nu aibă nicio șansă. Echipele de club erau carne de tun în cupele europene, iar naționala – carne de tun pentru adversare. România nu se mai calificase la un Mondial încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (ultima oară – la turneul din Franța 1938), iar înfrângerile în care se încasau 6 și chiar 7 goluri erau obișnuite. Din cauza eșecurilor catastrofale, Partidul Comunist a hotărât chiar ca naționala să nu participe la preliminariile Mondialului din 1962. Angelo Niculescu însuși a venit în 1967 pe banca tehnică într-un moment critic, după ce tricolorii pierduseră cu 7-1 în Elveția și rataseră calificarea la Euro 1968.
Mircea Lucescu (dreapta) l-a înțeles cel mai bine pe Angelo Niculescu. I-a „furat” ideile și le-a dus, ulterior, ca antrenor, la un alt nivel
Constrâns de realitate – jucătorii români aveau handicapul lipsei de experiență internațională, iar fotbalul nostru în ansamblu era mult rămas în urmă în planul pregătirii, alimentației și tacticii -, Angelo Niculescu a căutat o soluție. „Temporizarea”, rebotezată recent „tiki-taka”, s-a născut inițial din nevoia de a proteja echipa de atacurile adversarilor și de a-i da timp să gândească soluții ofensive. Ideea era ca echipa să păstreze cât mai mult posesia balonului, prin pase repetate. Beneficiile erau multiple. În primul rând, adversarul era lipsit de posibilitatea de a iniția acțiuni ofensive, ceea ce adesea ducea la scoaterea sa din ritm și pierderea cumpătului. La fel de importante erau însă posibilitățile multiple oferite. Pasele repetate permiteau căutarea breșelor în defensiva adversă și puteau aduce în situație de finalizare, la un moment dat, mai mulți jucători. Nu în ultimul rând, plimbarea balonului permitea evitarea contactului fizic prelungit și foarte frecvent cu adversarii de obicei mai robuști decât fotbaliștii români.
Izolată pe plan internațional de regimul opresiv comunist, România rămăsese deja mult în urma restului lumii ca dezvoltare pe toate planurile. „La noi, în acel moment (n.r. – mijlocul anilor ”60), încă se mai juca în sistemul de joc de la începutul anilor ”50, în așezare 1-3-2-5. Unele echipe foloseau chiar formule și mai vechi, din perioada interbelică, precum 1-2-3-5. Nu existau manuale de tactică. Unicul așa-zis tratat de tactică îi aparținea lui Virgil Economu, conducător al fotbalului românesc în perioada dintre războaie. Dar Economu nu fusese un practicant al fotbalului, ci numai un entuziast susținător al său. N-avusese cunoștințe teoretice, iar cartea lui era mai mult cu poze. Dinspre exterior, din străinătate, foarte greu ajungea, câteodată, un ziar sau o revistă de fotbal. Nu aveam posibilitatea să vedem ce se întâmplă în alte țări, ce se joacă acolo, ce noutăți apar. Îmi amintesc că, odată, în toamna lui 1962, s-a aflat că va juca Anderlecht la Sofia, cu ȚSKA, în Cupa Campionilor. Am cerut aprobare de la Partid, de la Guvern, și ni s-a permis să plecăm la Sofia cu trenul, o delegație de vreo 10 antrenori, să vedem la lucru Anderlecht. Se aflase că belgienii ar fi adus niște inovații deosebite în tactică”, povestea regretatul Angelo Niculescu pentru ProSport, într-un interviu acordat în 2011.
„Temporizarea”, bagheta magică prin care România s-a transformat din ciuca bătăilor într-o echipă de speriat
16 noiembrie 1969. Uriașa bucurie din vestiar după 1-1 cu Grecia și calificarea României la Cupa Mondială din 1970, după 32 de ani de așteptare
În cartea autobiografică „Mirajul gazonului”, apărută în 1981, Mircea Lucescu povestea că întâlnirile cu adversarii străini, în special cu italienii, erau chinuitoare pentru români, care nu auziseră încă de marcajul om la om și nici de catenaccio. Cunoscutul antrenor relatează și o întâmplare care l-a marcat la meciul Italia-România 3-1, jucat la Napoli în 1966, în preliminariile pentru Euro 1968: „Mi-a venit greu să joc acel meci. Nu eram obișnuit cu marcajul om-la-om. Landini, adversarul meu direct, nu s-a mișcat de lângă mine niciun moment. N-am reușit decât de 2-3 ori să-l driblez. Veneam la centrul terenului încercând să scap de el. Știam doar din auzite despre jocul om-la-om și eu, în naivitatea mea, nu-mi puteam închipui că tot meciul Landini se va ține doar de mine. Era un atlet foarte puternic și mă întrebam dacă nu vrea și el să joace. Nu puteam să înțeleg ce plăcere găsea el în a sta 90 de minute după adversar”. Comparativ cu restul lumii, echipele românești aveau un ritm lent, erau rămase în urmă la organizare și nu dețineau soluții pentru a contracara noile stiluri de joc. Acesta era nivelul fotbalului românesc în momentul în care a apărut în scenă Angelo Niculescu.
Așa a apărut „temporizarea”. Angelo s-a folosit de calitățile native ale jucătorilor români, imprimându-le un stil care să-i avantajeze. În paralel, a cerut și a obținut permisiunea excepțională de a disputa foarte multe partide amicale în străinătate, uneori chiar în turnee lungi prin America de Sud, cu tot felul de adversari. Nu-l interesa calibrul echipelor întâlnite și nici palmaresul, important era să fie stiluri diferite, iar jucătorii români să capete experiență.
Rezultatele au apărut aproape imediat. Campania de calificare la Mondialul din 1970 a fost câștigată surprinzător, deși din grupa preliminară făcuse parte și Portugalia lui Eusebio, „bronzul” turneului final din Anglia 1966. La Mondiale se calificau, atunci, numai 16 echipe, iar sita care tria echipele era mult mai deasă.
Tot atunci s-au pus și bazele complexului de superioritate pe care România și l-a construit asupra Angliei. Într-un amical disputat pe Wembley, în 1969, tricolorii au remizat surprinzător pentru întreaga lume, 1-1 chiar pe terenul campioanei mondiale. Câteva luni mai târziu, la turneul final din Mexic 1970, România avea să piardă la limită cu aceiași englezi, scor 0-1, și să obțină alte două rezultate remarcabile: 2-1 cu Cehoslovacia și 2-3 cu Brazilia lui Pele, care avea să și câștige en-fanfare titlul mondial.
„Tripla” cu Ungaria din „sferturi” la Euro 1972 a dus la înlocuirea sa de pe banca naționalei
Deja, la începutul anilor ”70, naționala României devenise, din ciuca bătăilor, o forță mondială respectată și apreciată. Campania pentru Euro 1972 ar fi putut însemna cea mai mare performanță din istoria tricolorilor și numai neșansa a stat în calea calificării între primele patru echipe ale continentului. În Grupa 1 preliminară, România a mai făcut o dată felul Cehoslovaciei, pe care a lăsat-o acasă alături de Țara Galilor și Finlanda.
Au urmat sferturile de finală dramatice cu Ungaria, coșmarul de până atunci al tricolorilor, care nu reușiseră nici măcar o victorie împotriva vecinilor în toată istoria confruntărilor directe. Pe 29 aprilie 1972, la Budapesta, a fost Ungaria-România 1-1 (gol Sătmăreanu – minutul 56). Returul de la București, pe 14 mai 1972, s-a terminat 2-2 (goluri Dobrin – minutul 14 și Neagu – minutul 81). La vremea respectivă nu fusese încă introdus criteriul de departajare al golurilor mai multe înscrise în deplasare, așa că s-a organizat un al treilea meci, de baraj, pe teren neutru, la Belgrad.
Pe 17 mai 1972, la numai trei zile distanță după retur, Ungaria avea să învingă România cu 2-1 (gol Neagu – minutul 32), golul decisiv al maghiarilor fiind înscris în minutul 89.
În 1973, după șase ani în care schimbase pentru totdeauna fața fotbalului românesc și – avea să se dovedească ulterior – cea a fotbalului mondial, Angelo Niculescu a fost înlocuit de pe banca naționalei de conducătorii Partidului Comunist.
O moștenire titanică
Moștenirea lui Angelo Niculescu a fost uriașă, iar fotbalul românesc s-a hrănit decenii în șir din această filosofie. Generația promovată și consacrată de Niculescu a dus în spate naționala până la finele anilor ”70, obținând și alte victorii notabile, dar fără a mai reuși vreo calificare la competiții majore. Însă rezultatele obținute în acei ani au stat la baza ascensiunii valorice generale a fotbalului intern. Cel mai important: naționala lui Angelo demonstrase că se poate, că românii știu fotbal și că le stă în puteri să facă performanțe. În toamna lui 1970, UTA (cu Dembroski și Domide tocmai întorși de la Mondiale) a eliminat Feyenoord, deținătoarea Cupei Campionilor. Au urmat calificarea Universității Craiova în semifinalele Cupei UEFA, calificarea celor de la Dinamo (antrenați de Cornel Dinu, fostul căpitan al lui Angelo Niculescu) în semifinalele Cupei Campionilor și, în sfârșit, victoria Stelei în Cupa Campionilor (antrenor secund și, ulterior, principal un alt jucător promovat de Niculescu – Anghel Iordănescu).
Cu stilul și strategia de pregătire a lui Angelo, îmbunătățite și modernizate de Mircea Lucescu, România a obținut, în 1984, următoarea performanță notabilă, calificarea la turneul final al Europenelor din Franța, competiție unde ajungeau, în acel moment, doar primele 8 naționale ale continentului.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Coșmarul lui Angelo Niculescu, în ultimii ani de viață, a fost singurătatea. Asemenea eroului din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, Angelo a văzut cum lumea în care a trăit, oamenii pe care i-a cunoscut, au părăsit pe rând scena. „De când a murit și soția, nu-mi mai găsesc rostul. Uitați ce casă mare am! Ce să fac singur în ea? Mi-ajunge”, i se confesa antrenorul reporterului ProSport într-un dialog purtat la începutul lui 2011. Sentimentul s-a acutizat permanent, iar într-un interviu acordat ziarului „Weekend Adevărul”, în 19 octombrie 2013, Angelo Niculescu mărturisea: „Îmi doresc să mor. Nu e nicio exagerare. Sunt neputincios. Mă dor genunchii, nu pot să merg deloc. În rest, mănânc bine, beau un pahar de vin, îmi văd de treaba mea… Dar nu mai pot să activez. Am început să uit. Cumpăr ghidurile TV săptămânale, ca să știu în ce zi suntem. Tot timpul o întreb pe femeia care mă ajută în gospodărie în ce zi suntem. Uite, și acum, dacă mă iei repede, nu știu în ce zi suntem. M-au părăsit și prietenii, nu mai pot să lucrez, nu mai pot fi folositor. Mi-au ajuns 92 de ani. Nici n-am sperat să ajung aici”.
Dintre foștii săi elevi, Angelo Niculescu mai era vizitat, în ultimii ani, de Cornel Dinu și, uneori, când ajungea prin țară, de Mircea Lucescu.
COPILĂ‚RIA ȘI TINEREȚEA „Am fost pe front până la Odessa. A fost destul de intens și de periculos…”
În același interviu din ziarul „Weekend Adevărul” în care și-a povestit viața, Angelo Niculescu dezvăluia că a luptat pe Frontul de Est, în 1941, în campania pentru eliberarea Basarabiei, până la asediul și ocuparea Odessei, în calitate de soldat la arma cavalerie: „Sunt craiovean. M-am născut la 1 octombrie 1921, în orașul Craiova, pe strada Rahova, care, ulterior, și-a schimbat numele în Ștefan cel Mare. Acolo am făcut atât școala primară, la Tudor Vladimirescu, cât și liceul, la Liceul Comercial Gheorghe Chițu. După Bacalaureat, n-a trecut prea mult timp și am fost recrutat. Pentru că am jucat fotbal la Rovine Grivița și, ulterior, la FC Craiova, am reușit să fac armata pe plan local. Am fost recrutat la Regimentul 1 Călărași. Deși nu am făcut exerciții de călărie în viața mea, totuși, am învățat să călăresc cu ocazia stagiului militar. Era perioadă de război și, ca atare, se făceau anumite pregătiri, iar unele unități primeau ordine de la corpul de armată – pe atunci șef al armatei era Ion Antonescu – și își luau drumul spre Răsărit. Personal, am fost până la Odessa. Pe front a fost destul de intens și de periculos pentru că tot timpul ședeai în alertă. Am participat efectiv la lupte, dar mai aveam și protecție din partea anumitor ofițeri care ne cunoșteau pe cei care făceam parte din echipa de fotbal. Ne protejau. Odată eliberat de armată, am reușit să mă deplasez la București și să mă stabilesc, printr-un transfer, de la FC Craiova la Carmen București”.
CARIERA DE FOTBALIST Despre Mociorniță, Pauker și Carmen
Angelo Niculescu (primul din dreapta) în 1946, împreună cu coechipierii de la Carmen București, echipa industriașului Ionel Mociorniță
Angelo Niculescu dispunea, chiar și la peste 90 de ani, de o memorie excepțională, care-i permitea să acceseze și amintirea detaliată a unor evenimente petrecute uneori cu șapte decenii în urmă. Vorbind despre Carmen, campioana României desființată de autoritățile comuniste pentru a face loc echipei Steaua, Niculescu a zugrăvit un portret amănunțit al lui Ionel Mociorniță, fiul magnatului interbelic: „Carmen era echipa industriașului Mociorniță. Un tânăr maturizat, absolvent al Facultății de Drept, un om civilizat, cu care s-a putut conviețui pe linie sportivă. Aici am evoluat până ne-a desființat politica comunistă, manifestată pe la noi printr-o reprezentantă dură și necruțătoare, Ana Pauker, care, găsind anumite defecte, sau, și mai mult, inventându-le, ne-a desființat fără o prealabilă motivație. Așa că, prin această desființare, am devenit jucător liber și, cu această ocazie, am fost invitat să joc la clubul Ciocanul”.
La 70 de ani după petrecerea evenimentelor respective, Angelo Niculescu continua să vorbească afectuos față de fostul său patron: „Mociorniță era un intelectual, un om de societate, știa să ne vorbească, să se poarte cu noi, știa să ne și încurajeze, să ne și dojenească. Era adorat în cadrul echipei. Prezența lui în mijlocul nostru era un stimulent. La început, el a condus pregătirea noastră, dar și-a dat seama că nu e normal și l-a angajat pe antrenorul Steinbach, capabil să pregătească o echipă și chiar un lot național. Îi plăcea sportul. N-a dovenit niciodată că e materialist. Era un om deschis, ne-a impresionat prin comportamentul lui lejer și apropiat față de noi. Bazat pe sinceritate și pe sportivitate. Mi-aduc aminte, ne organizase o cantină în cartier, în apropierea fabricii. Într-una din zile, după-amiaza, a trecut pe acolo. Eram și eu prezent, împreună cu colegul și prietenul meu, Alexandru Torjoc, cu care ședeam la o parolă, alături de personalul cantinei. Mociorniță s-a integrat imediat în atmosfera noastră de discuții și, văzând că discuțiile se cam finisaseră, el, care dispunea de timp liber, ne-a spus: «Mă, băieți, nu sunteți dispuși să participați la o friptură?». Am fost de acord imediat și împreună, toți trei, ne-am urcat în mașină și ne-am dus la Stadionul Dinamo, care era un velodrom atunci. Acolo, sub Tribuna a II-a, unde era și un mic restaurant, ne-a comandat câte-o friptură la fiecare. Noi mâncam cu poftă, ca sportivii, ținând seama că eram, ca să spun așa, insuficient hrăniți. El se uita la noi cu plăcere și mereu intervenea cu câte-o snoavă. La un moment dat, lângă noi a apărut un câine. Eu și Torjoc i-am dat câte-o bucățică din farfuria noastră, dar Ionel Mociorniță și-a dat scaunul puțin pe spate, a luat cu mâna stângă furculița, a înfipt-o în bucata de șnițel respectiv și i-a dat-o pe toată cățelului! Am rămas foarte surprins, pentru că n-am mai văzut pe nimeni să dea toată mâncarea cățelului. I-am zis: «Chiar așa, domnu” Ionel?». «Da, mă, să mănânce și el!»”.
ENIGMELE FOTBALULUI ROMÂNESC Eșecul cu 1-7 în fața Elveției, în 1967. Povestea unui „dopaj nefericit”
Angelo Niculescu împreună cu alți doi fotbaliști formidabili, și ei trecuți Dincolo înainte de vreme: Nicolae Dobrin (stânga) și Florea Dumitrache (dreapta)
A fost nevoie de mărturia peste timp a lui Angelo Niculescu pentru a se afla adevărul despre un eșec celebru: 1-6 cu Elveția, în preliminariile pentru Euro 1968. Presa vremii n-a suflat un cuvânt despre substratul acelui eșec nemaipomenit, însă acum aflăm, chiar de la cel care în atunci era antrenor federal, că a fost vorba de o încercare eșuată de dopaj. „Echipa națională, sub conducerea unui trio format din Gigă Popescu, președintele federației, Ilie Oană, antrenor principal, și Ștefan Kovacs, antrenor secund, a suferit o înfângere cu 7-1 în Elveția. A avut un efect de nemulțumire totală din partea conducătorilor de partid, plasați de la Comitetul Central, secția Sport, niște neștiutori atotștiutori. I-au debarcat pe respectivii și au adus o echipă nouă. Eu eram atunci antrenor federal și am fost propus. Am privit cu teamă, ținând seama de duritatea măsurilor care se luau în cazul unui rezultat negativ. Dar era o situație de așa natură că nu puteai să refuzi. Dacă aș fi refuzat preluarea de echipă în momentele acelea însemna că eram debarcat și eu. Așa că am devenit antrenorul echipei naționale în 1967. În primul rând, am stat de vorbă, pentru că eram în relații bune, cu Gică Popescu, Oană și Kovacs. Mi-au spus că și ei au fost surprinși de slăbiciunea cu care au jucat fotbaliștii cu Elveția, că prea au căzut din punct de vedere fizic. Până la urmă, s-a dovedit că jucătorii au primit de la doctor niște medicamente, în ideea de a-i stimula și de a-i întări. Ca să le sporească potențialul de joc. Asta a avut un efect negativ. Nu mai puteau să reziste pe picioarele proprii. A fost un fel de dopaj nefericit”.
Excluderea lui Dobrin la Mondialul din ”70
Jucătorii nu prea s-au adaptat, la început, la turneul final din Mexic. Dar, treptat… Nici nu aveau ce să facă. Nu aveau unde să iasă, pentru că nu aveau bani. Diurna era una extrem de mică. Bine, în afară de Dobrin. Să mergi pentru prima dată în viața ta la Campionatul Mondial și să nu respecți condițiile echipei… Nu cred că ieșea să bea. El nu prea era așa, în viața de zi cu zi. Așa era portarul Narcis Coman. Un jucător excelent, mult peste Rică Răducanu, dar băutor mare, sugativă. Înaintea meciului cu Portugalia, când ne-au bătut cu 3-0 (n.r. – în 1966), eu l-am prins în hotel cu două sticle de vin. Pe una o golise complet, iar cealaltă era începută. A doua zi, fundașul dreapta portughez i-a dat gol de la 40 de metri, un șut cu boltă. Am rămas tablou. „Ia uite, bă”, îmi ziceam, uitându-mă la gol. Mai era Cornel Dinu, care stătea cu așa-zișii noștri scriitori, Fănuș Neagu, Ion Băieșu. Dar el avea calități fizice remarcabile și știa exact cât trebuie să bea. Dobrin nu era așa. Ca să revenim la el. El nu s-a gândit că era o ocazie unică, să joace în fața întregii lumi. Nu mai joci pe Maracana din Pitești, joci în Mexic. N-am regretat niciodată că nu l-am băgat să joace, deși era foarte talentat. Dar lipsit de un raționament adecvat calităților lui. S-a și văzut asta, când s-a autoizolat de restul marilor fotbaliști, acceptând un anturaj precum cel pe care l-a avut acasă. E revoltător să ratezi un astfel de turneu, din cauza comportamentului tău. Asta înseamnă or inconștiență, or lipsă de cultură fotbalistică și cetățenească. Nici astăzi nu știu ce să cred despre el. Despre escapadele lui mi-a spus portarul de la hotel. Am zis să verificăm. Ștefan Piști Kovacs, care era și el cu noi, mi-a spus: „Știi ce? Eu mă duc în dormitor și mă culc la el în pat. Să vedem ce mai zice când mă găsește”. Când a venit, a rămas ca trăsnit. Se uita în gol și a putut să spună doar atât: „Piști bacsi!”. Dar problema este așa: cetățenește, mă, te vede o lume întreagă, e vârful carierei tale. Nu poți tu să-ți dai seama că e nevoie de participare și seriozitate? Că joci pentru țară, pentru fotbalul românesc? L-am întrebat toate astea, dar n-a spus un cuvânt.
Nu mi-a purtat pică. Nici el mie, nici eu lui. Eu îl socotesc și astăzi inconștient. Nici astăzi nu pot să concep că un jucător poate să dea așa cu piciorul unei participări la un Campionat Mondial. Norocul lui a fost soția. O femeie serioasă, care l-a menținut pe linia de plutire. Altfel, anturajul lui de la Pitești era moarte de om. Știți cum se spune, în loc să-l invite la o prăjitură, îl invita la un coniac.
INVENTAREA STILULUI TIKI-TAKA „Eu am făcut asta înaintea Barcelonei. Însă nu-mi place stilul lor. Nu fac ceea ce trebuie”
Povestea tacticii care avea să facă furori peste decenii în versiunea lui Guardiola și a generației excepționale de la Barcelona a fost spusă chiar de Angelo Niculescu în 2013, pentru „Weekend Adevărul”: „Ideea mi-a venit în felul următor: pregătirea jocului la mijlocul terenului pentru declanșarea acțiunilor ofensive pe spațiile libere. Eu am făcut asta înaintea Barcelonei. Ce face Barcelona astăzi? Nu pregătește jocul la mijlocul terenului pentru declanșarea acțiunilor ofensive. Face menținerea mingii la mijlocul terenului, pentru ca ei să fie în poziție de atacanți și nu de apărători. Eu, când am pregătit acest lucru, m-am bazat ca noi să menținem mingea cât mai mult în cadrul echipei pentru a nu da adversarului posibilitatea să joace, să ne contreze și să ne atace periculos. Cei de astăzi consumă din timpul spectatorului. (…) Pe mine mă nemulțumește faptul că un atacant, care are o poziție ofensivă, transmite mingea unui mijlocaș plasat în terenul propriu. Abuzează din acest punct de vedere. Și, la un moment dat, abuzul este atât de mare, încât poate să depășească și durata de joc pozitiv. Poți ține mingea pentru o durată mai mare de timp, dar să se vadă în joc pentru ce faci asta. Dacă eu îți dau mingea și tu mi-o dai mie… Păi, de ce ți-am dat-o eu dumitale? «Ți-am dat-o ca să o joci! Iar tu, în loc să fii înarmat cu soluții și poziții ofensive… Nu-mi place stilul Barcelonei din ultimii ani. La mine era altceva. Aveam joc de relații, de colaborare între compartimente. D”aia și aveam extreme, interi și fundași cu capacități la construcție, combativi. În acest sistem de joc, fundașii puteau deveni extreme sau chiar atacanți. În general, jucătorii erau mult mai polivalenți”.
DESPRE COLEGII SĂ‚I, MONȘTRII SACRI AI ANTRENORATULUI „Mi-a plăcut Alex Ferguson. Ceilalți sunt toți niște papițoi”
La 92 de ani, Angelo Niculescu continua să se uite cu ochi critic la meciurile din Liga Campionilor și nu numai. Criteriile care l-au călăuzit o viață l-au ajutat să-și trieze și preferințele de acum: „Mi-a plăcut de Alex Ferguson. Ceilalți sunt toți niște papițoi. Cum nu le merge echipa, vând jucătorul pe care-l consideră responsabil și cumpără un altul. Mourinho nu-mi place! Nu-mi plac antrenorii care abuzează de ieșire la marginea terenului. Nu fac decât să pozeze. Cum, dom”ne, păi, trebuie să prezinți echipa cu lecția învățată! Când un jucător este în teren, unde trebuie să fie atenția lui îndreptată? Nu pe joc? Pe minge, pe adversar, pe posibilitățile de a-ți face jocul… Păi, cum să vin din afară și să-i fac observații jucătorului? Ce sunt eu, Hizo, Petrescu? Dacă nu se uită la mine, înseamnă că e lipsă de respect. Practic, îl oblig să se autoelimine pentru o perioadă din joc. A, să mai corectezi, asta e posibil. De exemplu, când ești pe atac corectezi fundașul. Așa, da! Dar se mai fac și astea cu școală, cu tact”.
CARTE DE VIZITĂ‚
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER