Președinții crescuți în iarbă

Exercițiu de imaginație. Talk-show cu Vasile Ianul și
Ion Alecsandrescu invitați să prefațeze un Dinamo – Steaua de acum
25 de ani.

Nici prin cap să nu-i treacă cuiva că ștacheta dialogului ar fi
coborât într-atât încât era necesar apelul moderatorului încă din
start, „Domnule Ianul, vă rog eu frumos, atenție că suntem în
direct!”, sau de îndemnul apăsat al lui Dinu: „Ne vede lumea!”.

Alecsandrescu sau Ianul, orice alt conducător de la Steaua sau
Dinamo de-a lungul vremurilor, Dinu, Pușcaș ori Petriceanu, nu
ți-ar fi lăsat senzația amară că ai greșit emisiunea precum după un
duplex Becali – Borcea, când verifici la fiecare sfert de ceas
sigla postului, dacă ai rămas pe canalul de sport. Nu era cazul.
Alecsandrescu, Ianul și mulți alții ar fi trăncănit vreo două zile
numai despre fotbal. Au iubit mai întâi fotbalul pentru că veneau
din iarbă și doar după au păcătuit în cumetrii, combinații pe
limbajul subteran, tot după fișa postului departamental.

Niciunul, nimeni nu și-a încolăcit în jurul gâtului fularul
adversarului drept recunoștință trecătoare și nu poți decât să te
miri cum de Borcea nu pricepe acum de ce are mereu stadionul
pustiit, iar Becali – tribuna ostilă și ticsită de bannere
înțepătoare care merg la inimă generației ’86. De parcă ar fi
scrise din Ceruri chiar de Ion Alecsandrescu, pe care, ghinion,
Becali nu-l poate scrijeli pe răbojul interzișilor.

Steaua și Dinamo au avut în timp în organigrama de
conducere, la butoane, cum s-ar zice azi, personaje de toate
tipurile. Inclusiv politruci, parașutați, cutre, oameni de paie,
chiar și escroci, la plural, ca să nu se plictisească singur
Mureșanu, groparul Progresului până să treacă la Dinamo. Toți erau
însă mâna a treia sau a patra în club. Plevușca unui sistem care
n-a găsit resurse peste ani să se primenească decât cu foști
arbitri, încât ai jura că foștii jucători sunt toți azi niște
tâmpiți.