Se știe că până în anii ’60 puteai evolua în naționala unei alte țări după o perioadă de câțiva ani, dar acest fenomen a fost blocat de FIFA după ce sudamericanii au reclamat faptul că Italia și Spania falsifică acte pentru a demonstra că jucători celebri care evoluează în campionatele lor au origini castiliene sau siciliene. Evident, 90% dintre cetățenii argentinieni, spre exemplu, au origini pe vechiul continent. Astfel, orice jucător sudamerican putea fi naturalizat și, pentru o sumă deloc neglijabilă, să fie convins să schimbe tricoul. Ei bine, între România și Ungaria lucrurile au fost total diferite din acest punct de vedere și veți înțelege imediat de ce.
Pacea de la Trianon
După încheierea primului război mondial, cetățenii care fuseseră supuși ai fostului Imperiu Austro-Ungar au fost obligați să opteze pentru o cetățenie, iar majoritatea maghiarilor din Transilvania a optat pentru cea română. Asta, din motive pragmatice, deoarece tratatul româno-maghiar excludea dubla naționaliate. Practic, dacă un ungur din Cluj opta pentru pașaportul maghiar, statul român îl considera imediat cetățean străin și îi naționaliza proprietățile. Pare a fi un pic comunist, dar și ungurii au aplicat aceeași politică cu slovacii sau austriecii de pe teritoriul lor. Pentru fotbal asta a însemnat că jucătorii unguri care se născuseră în fostul Imperiu Austro-Ungar aveau, aproape toți, cetățenie română. Părinții lor aleseseră în locul lor după anul de grație 1920. Teoretic, dacă un fotbalist român de origine maghiară care apucase să debuteze în echipa României dorea să joace, nu contează motivele, pentru echipa Ungariei, însemna că a renunțat la cetățenia română și că a obținut-o pe cea maghiară. În realitate, însă, lucrurile nu au stat chiar așa, tot interesele financiare dictând până la urmă. Cel mai interesant este subiectul Iuliu Baratky, unanim considerat cel mai mare fotbalist român interbelic. Cine este Giussy?
Iuliu Barátky s-a născut la 14 mai 1910 (după „Fotbal de la la A la Z”, Mondocart Press, București, 2001, pag. 206, dar conform declarației sale din „Gazeta Sporturilor” datată 21.06.1937, pag. 1,la 27 octombrie 1910), la Oradea, fiind fiul unui maistru înstărit de origine maghiară, proprietarul unui adevărat lanț de măcelării. Un băiat foarte chipeș, cu un talent deosebit pentru fotbal, a rămas cunoscut în istoria fotbalului românesc drept „minunea blondă”. La 16 ani a debutat în echipa de seniori a Stăruinței Oradea, fiind apoi transferat la CAO. A început ca atacant, dar a fost trecut foarte de timpuriu mijlocaș dreapta, pe acest post fiind”momit” de FC Hungária, care l-a transferat la Budapesta la începutul anului 1930. Tatăl său sărăcise și Barátky a acceptat să joace la Budapesta în schimbul a 2500 pengö (aproximativ 75.000 de lei), pe care i-a dat tatălui său, pentru a-și relansa afacerea (clubul CAO a primit încă 2500 pengö). În anul 1930, relațiile sportive oficiale dintre Ungaria și România erau suspendate. Ungurii i-au cerut, conform uzanțelor, dezlegarea iar Comisia Centrală de Football-Asociație de la București a refuzat-o prin telegramă și scrisoare recomandată, expediate în termen. Și totuși, Federația Maghiară de Football (MLSz) l-a legitimat la FC Hungária, pretextând că nu s-a primit nici un răspuns de la români. Statutul FIFA de atunci, ca și astăzi, permitea legitimarea unui jucător dacă i se ceruse „extradărea” (adică dezlegarea) și fosta sa federație nu ar fi dat răspunsul în termen. Evident, termenul „extrădare” se folosește astăzi în cazul infractorilor internaționali, dar nu modificările de sens ale termenilor juridic reprezintă subiectul articolului de față.
Versiunea neoficială
Potrivit Nemzeti Sport, negociatorul ungur ar fi obținut o semnătură valabilă de la federația română, pe urmă românii s-ar fi sucit și ar fi încercat să-i smulgă cu forța hârtia cu pricina. Omul a fost ajutat de ambasada Ungariei la București, care i-a pus la dispoziție o mașină cu care a trecut munții și a prins, în ultima clipă, expressul de Budapesta. La frontieră, a fost somat să coboare și să se supună unei percheziții corporale, dar a pretins că se află într-un vagon maghiar aflat pe linia internațională, așa că acel vagon este teritoriu unguresc. Practic, cam ceea ce se petrece cu un vapor cu un anume pavilion atunci când navighează în apele internaționale. Poliția de frontieră a telegrafiat la București, de unde a venit confirmarea că, într-adevăr, din punct de vedere juridic, vagonul de dormit poate fi considerat teritoriu străin, așa că maghiarul trebuie lăsat în pace și, dacă dorește, poate părăsi teritoriul țării noastre. Și mai ciudat este felul în care părăsește Baratky teritoriul românesc, deoarece pe vremea aceea nu aveai dreptul să ții pașaportul acasă. Dacă voiai să călătorești în străinătate, făceai cerere la secția de Poliție de care aparțineai, aceasta îți elibera actul de călătorie dar, la întoarcere erai obligat să-l predai din nou la circa de care țineai. Exact fenomenul care se petrece astăzi cu pașapoartele diplomatice. Este clar că în demersurile sale de juca pentru Hungaria Budapesta nici partea maghiară, nici partea română nu au jucat corect. Asta se va petrece și în cazul repatrierii la Crișana și, ulterior în cazul transferului său la Rapid București, dar despre asta o să discutăm câteva paragrafe mai târziu. Să vedem acum ce a făcut eroul nostru în capitala maghiară.
Un superjucător pe malurile Dunării
Trebuie spus de la bun început că naționala vecinilor noștri era extrem de puternică, doar Wunderteam-ul austriac avea să-i stopeze în Italia, dar și un arbitraj ostil în finala de la Paris pe care aveau s-o piardă în fața Italiei lui Silvio Piola. Cu alte cuvinte, dacă ajungeai să joci în acea trupă, trebuia să fii cineva. Câștigurile bănești mult mai mari, viața luxoasă a capitalei Ungariei l-au atras pe tânărul Barátky, care a primit imediat cetățenie maghiară. De altfel, presa sportivă îl considera deja cel mi bun half (mijlocaș) dreapta din Europa.
Mai mult, la 28 septembrie 1930, Iuliu (Gyula) Barátky a debutat în naționala țării vecine, pe post de inter stânga, în meciul Germania – Ungaria 5-3 (0-3). În total, Barátky a jucat de 9 ori pentru Ungaria, ultima oară contra Suediei, la Stockholm, pe 2 iulie 1933 (scor 5-2 pentru gazde), ca inter dreapta. De cele mai multe ori a apărut ca mijlocaș dreapta, ceea ce demonstra polivalența sa. De altfel, pe parcursul carierei, a jucat pe toate posturile dintr-o echipă, inclusiv pe cel de portar. În vara anului 1933, Barátky, presat de tatăl său care dorea să-l vadă acasă, ca viitor proprietar al măcelăriei și ca sprijin al familiei, a revenit la Oradea. Crișana, clubul rival al lui CAO, era foarte încântat de achiziționarea „minunii blonde” și,surprinzător, a fost încurajată în demersul său de FRFA, care, fără să stea pe gânduri, l-a relegitimat pentru un club din România, considerând plecarea sa în Ungaria drept total ilegală. Evident, așa și era, doar că și românii avuseseră partea lor de contribuție în acest sens, dar și FIFA, deoarece știa foarte bine că Baratky nu putea evolua pentru națională decât dacă, înainte de obținerea cetățeniei maghiare, ar fi făcut demersurile pentru renunțarea la cea română. Repetăm, cele două state excluseseră reciproc posibilitatea dublei cetățenii. Și anomaliile nu se vor opri aici, cu grave consecințe asupra carierei de fotbalist a unui jucător fără pereche.
Ani pierduți din carieră
Dacă ar fi rămas în Ungaria, Giussy ar fi evoluat la Cupa Mondială în mod sigur. A vrut s-o facă pentru naționala României și de aici începe tot tam-tam-ul. Iată cum prezintă cazul presa vremii, cu mențiunea că am lăsat neatinsă ortografia sau exprimarea de atunci. De partea lor, ungurii au susținut că Barátky avea contract cu FC Hungária și au înaintat o reclamație la FIFA, susținând faptul că legitimarea sa în România era ilegală.. La 29 septembrie 1933, pe prima pagină a”Gazetei Sporturilor” apare articolul „FIFA, Baratki și România”, care cuprinde următoarea teză: „Federația noastră are un scrupul de formalism și nu vrea să-l utilizeze (n.n. în echipa națională) pe Baratki până ce FIFA nu se va pronunța în litigiul nostru cu ungurii cu privire la jucătorul orădean.”
Barátky jucase în echipa națională a Ungariei în luna iunie 1933 și chiar la propunerea Federației Române de Football-Asociație se introdusese în statutul FIFA (în 1931) prevederea care obliga ca între prezențele în două echipe naționale diferite să existe o distanță de cel puțin trei ani. Zbaterile erau mari în acele zile ce precedau deplasarea naționalei României la Berna pentru meciul contra Elveției, pe 29 octombrie 1933. Redactorul de fotbal al”Gazetei Sporturilor”,Marcel Beilis, încerca să transmită calm prin articolul său. Nu vom mai insista cu procedurile de rigoare, acestea au durat ani de zile, dar trebuie spus că în discuții a intervenit și… neutra Elveție, care a reclamat prezența lui Baratky în echipa României, scor 2-2 pe teren, dar transformat într-un 0-3 de FIFA după contestația depusă de federația din țara cantoanelor. Acel meci era oficial, se disputa în preliminariile CM din Italia, și a transformat ultima partidă, cea cu Iugoslavia, într-un meci de a fi sau a nu fi. Baratky nu a mai jucat, a fost înlocuit de Ciolac, România a câștigat dramatic și a mers la mondiale, dar Giussy mai mult încurcase borcanele decât ajutase, dar fără să aibă vreo vină. În final, federația maghiară a închis ochii după ce a primit compensații financiare și, într-o scrisoare adresată FIFA, a admis că legitimarea lui Baratky la un club maghiar fusese ilegală. Deci, nu e nevoie ca fotbalistul să aștepte alți trei ani pentru a evolua în naționala României. Happy end pentru un fotbalist a cărui carieră avea să continue ani buni la Rapid și despre care vom reveni într-un articol viitor. Inclusiv cu lista tuturor celor care au îmbracat tricourile român și maghiar, cu analiza fiecărui caz în parte.
articol de Octavian METONI
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER