Nu e nimic patetic în aceste rânduri, sper să vă convingeți, e doar un remember pe care n-am știut niciodată când să-l developez. Nu știu nici acum. Trebuia să-l povestesc pe când Sandu Neagu era încă în viață sau, cum speram eu, peste vreo 15-2o de ani? Probabil că n-am să aflu vreodată răspunsul.
Mundialul mexican ’70. În miez de noapte, naționala pierdea debutul cu Anglia. A doua zi, televiziunea a oferit după-amiază reluarea partidei.Cum s-a încheiat meciul am și zbughit-o cu mingea sub braț și să mă întâlnesc cu prietenii pe un teren viran din apropiere. În afara răzbunării eșecului, nu-mi mai era mintea la nimic altceva. Nici la traversatul bulevardului.
Accident groaznic de tramvai, circulație întreruptă, lume ca la urs, am aflat apoi. Atunci s-a produs primul contact cu presa scrisă. În cotidianul „Informația”, într-un colț de pagină, sus, la rubrica „Aflăm de la Miliția Capitalei” stătea știrea „M.C., de 14 ani, a traversat neglijent strada și a fost grav accidentat. E în stare critică la spital”. Am vegetat în comă aproape două zile la spitalul Grigore Alexandrescu. Nu mă întrebați cum e pe lumea cealaltă. Habar n-am. M-am întors de acolo când tata povestea cu doctorul de gardă despre golul lui Neagu din meciul cu cehii. Probabil ca să-și mai omoare timpul. Neagu a fost primul nume pe care l-am auzit când m-am născut a doua oară.
Numele care m-a întors din drum, poate chiar numele care m-a salvat. Misterios e că, nici atunci, nici îm timp, Sandu Neagu n-a fost unul dintre idolii mei. Intotdeauna încruntat, cu sprincenele împreunate, cât să nu-i stai în cale, în careu mereu băgăcios, șopârlos, speculant la orice ezitare a fundașilor, aproape anonim dincolo de 16 metri. Pe-atunci, toți puștii eram seduși de șarmul lui Dumitrache și al lui Dobrin. Dacă-mi aduc bine aminte, ca suporter dinamovist, Neagu aproape că mă enerva. Mai mereu era nașul lui Mircea Constantinescu sau al lui Cavai.
Peste ani, ca ziarist ca început de drum, am tot scris cronici la partidele din ligile inferioare, pe acolo pe unde îl purta destinul și pe Sandu Neagu, ca antrenor sau ca arbitru. Nu l-am întâlnit. L-am văzut în carne și oase, târziu, prin ’93, la o festivitate de sfârșit de an, la care premiul decernat Rapidului era înmânat însă unui oarecare funcționăraș. Nu lui Neagu. Dacă am schimbat cu el trei vorbe. Nici trei ore n-ar fost de-ajuns să-i povestesc despre comă, golul ce cehii, medicul de gardă… Am amânat povestea, am lăsat-o pe altă dată. Până nu i-a mai venit rândul niciodată. Odihnește-te în pace, Sandule!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER