Atunci când ai 22 de ani, numele „Ion Voinescu” nu îți spune nimic. Îl regăsești în arhiva redacției și te documentezi mai bine folosind mijloacele pe care le ai la dispoziție. Așa afli că a fost unul dintre cei mai buni portari ai României și că, în perioada 1950-1963, a apărat poarta Stelei. Stabilești o întâlnire cu bărbatul care l-a format, ani după retragerea din activitatea sportivă, pe Helmuth Duckadam, nume pe care, de data aceasta, nu trebuie să îl cauți pe Internet. Ion Voinescu e o legendă. Uitată acum, dar tot legendă: a câștigat șase campionate cu Steaua și cinci Cupe ale României, adunând 400 de partide în Divizia A, cifre pe care Tătărușanu probabil nu le va avea trecute în palmares la finalul carierei.
Emoțiile unei legende uitate
Stabilești o întâlnire, recitești foaia pe care ai notat performanțele lui „Țop” și speri să nu bâjbâi printre amintirile lui. Suni timid la interfonul casei, iar la ușă te întâmpină soția lui Voinescu, Elena: „Intrați, intrați. Soțul meu vă așteaptă în sufragerie, nu a dormit toată noaptea. La șapte dimineața s-a îmbrăcat cu cele mai bune haine, s-a așezat pe un scaun și a spus că este pregătit. Are emoții”, ne spune cea care în urmă cu 59 de ani a acceptat cererea în căsătorie a lui „Țop” Voinescu. Avea 16 ani pe atunci și era, în ochii părinților, copilul perfect, care citea mult și învăța pentru un viitor mai bun. Nici prin gând nu le-a trecut acestora că unica lor fiică avea să se căsătorească în clasa a X-a cu un fotbalist… „Ne-am certat mult atunci. Dar când l-au cunoscut pe Ion și au văzut ce fel de om este, mi-au spus că mă vor sprijini. Le-am promis că o să învăț bine în continuare și că o să intru la facultate, să nu își facă griji, că nu mi se schimbă viața dacă sunt într-o căsnicie”, își amintește Elena.
Și s-a ținut de cuvânt. A terminat două facultăți și spune că i-a fost ușor tocmai pentru că și-a ales ca soț un fotbalist, unul mai mult plecat de acasă, în cantonamente sau în deplasări. În primii ani se vedeau o singură zi pe săptămână, dar le era suficient. Exista înțelegere din partea amândurora. După 59 de ani, Ion Voinescu o privește ca și când tocmai ar fi cunoscut-o. Muți privirea de la Elena la „Țop”, de la „Țop” la Elena și te întrebi care este secretul longetivității lor: „Mi-am iubit mai mult soția decât fotbalul. Mi-a luat 26 de ani să o găsesc pe Elena și am știut că trebuie să fac tot ce îmi stă în putință pentru a nu o pierde niciodată”, dezvăluie Ion Voinescu. Are 85 de ani, este vizibil emoționat, dar reușește să te surprindă atunci când începe să vorbească despre cariera lui de fotbalist. Fiecare detaliu este la locul lui, în anul în care trebuie să fie, nicio zi mai târziu, nicio zi mai devreme. Pozele cu Voinescu în poarta Stelei sau a naționalei, toate adunate atent într-un album, dezvăluie un tânăr înalt, plin de viață și agil. Contrast evident cu momentul prezent, când mâinile care prindeau cândva cu siguranță orice minge tremură: „Am fost frumușel rău… Nu știu când au trecut toți anii ăștia peste mine. Am prea mulți, dacă ar fi să mă întrebați”, se amuză fostul portar. E altfel decât fotbaliștii de acum. Pui totul pe seama educației și a perioadei în care a trăit, cu totul alta decât cea în care suntem astăzi. Oamenii erau altfel atunci. În consecință, și fotbalul.
Născut în 1929, Ion Voinescu s-a legitimat la vârsta de 8 ani la Olimpia București, echipă la care juca și fratele mai mare al acestuia. A evoluat prima data ca mijlocaș. Consideră că cel mai de preț lucru pe care a reușit sî îl obțină în viață este Elena, soția sa
„Mi-am visat soția cu patru luni înainte de a o cunoaște!”
ProSport: Ați jucat fotbal vreme de 24 de ani. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din acea perioadă? Ion Voinescu: Poate o să vă mire ceea ce urmează să vă spun, dar, dacă ar fi să mă întorc în timp, aș vrea să fie din nou anul 1955. Atunci, într-o primăvară, tocmai ne întorsesem dintr-o deplasare din străinătate și aveam meci în campionat, iar antrenorul, văzând că suntem toți obosiți, a hotărât să țină echipa de bază pe bancă și a introdus rezervele. Stadionul era plin, lumea era nemulțumită. Veniseră oamenii să o vadă pe Steaua câștigând, iar noi ne-o cam luam. A nu se înțelege greșit, nu eram înjurați de spectatori. Lumea nu se manifesta așa pe atunci. Auzeai, cel mult, niște fluierături și câte unul îți spunea că ești laș, că nu ai vrut să joci de teama vreunei accidentări. Eram curios să văd cine ne contestă atât de vehement, iar când am întors capul spre tribuna din spatele meu, am văzut-o pe Elena. M-am cutremurat. Nu de alta, dar cedasem rugăminților mamei și îmi pusesem, deși eram băiat, busuioc sub pernă în urmă cu câteva luni. Și am visat-o pe ea! La momentul respectiv, nu am dat doi bani pe vis, eram bucuros că am scăpat de gura mamei. Dar iată-mă atunci, privind către o fată din tribună și amintindu-mi că am visat-o în noaptea când mi-am pus busuioc sub pernă. Nu mi-a venit să cred!
Eram curios să văd cine ne contestă atât de vehement în timpul meciului, iar când am întors capul spre tribuna din spatele meu, am văzut-o pe Elena. M-am cutremurat. Nu de alta, dar cedasem rugăminților mamei și îmi pusesem, deși eram băiat, busuioc sub pernă în urmă cu câteva luni. Și am visat-o pe ea! Ion Voinescu, fost jucător Steaua
Cum ați făcut cunoștință cu ea? Presupun că nu în timpul meciului… Tot meciul am făcut schimb de priviri. Știu că sună neprofesionist, dar mă mai întorceam către teren doar atunci când primeam goluri. La final, am mers toți la vestiar, stadionul începea să se golească, iar eu mă gândeam numai la cum să fac să plec mai repede, să o găsesc prin mulțime. A urmat un întreg discurs al antrenorului. Sau așa l-am perceput eu atunci. Nu se mai termina… Într-un final, ne-a spus că intrăm în cantonament ziua următoare și ne-a urat liber plăcut. Deja renunțasem, aveam senzația că am stat o veșnicie în vestiar. Am hotărât să plec de la stadion și să mă duc direct în cantonament, nu aveam altceva de făcut. Am ieșit din stadion și, în fața mea, fata din tribună! Era cu o prietenă, plecau acasă. M-am dus la ele, m-am prezentat, iar primul lucru de care m-am interesat a fost să aflu unde stă respectiva amică. Voiam să scap de ea, să rămân doar cu Elena. Spre norocul meu, am reușit asta. Am mers 14 kilometri pe jos, să o duc și pe ea. Atunci am vorbit pentru prima oară. Tot atunci m-am și îndrăgostit. Nu îmi venea să cred cât am putut să merg prin București atunci…
(intervine soția, Elena) Ție nu îți vine să crezi? Tu erai antrenat, făceai sport de la opt ani. Doar eu am voie să mă plâng de durerea de picioare pe care am avut-o în prima zi în care te-am cunoscut!
Ion Voinescu a fost cel mai bun portar al României din toate timpurile. Un coleg extraordinar, care m-a ajutat foarte mult. Am colaborat foarte bine, este o minune de om Emerich Ienei, fost coleg al lui Ion Voinescu
Ion Voinescu a câștigat campionatul României în 1951, 1952, 1953, 1956, 1960 și 1961. „Țop” a fost convocat la națională la vârsta de 17 ani
„Tătărușanu este un portar slab, nu o să facă față într-un campionat din Europa”
Cum era fotbalul pe vremea când dumneavoastră evoluați în Divizia A? Ce diferențe există între perioada de atunci și cea de acum? Eram altfel noi… Nu jucam pentru bani, aveam o viață exemplară pe teren, dar mai ales în afara lui. Nu îmi place ceea ce văd acum. Sunt mai multe scandaluri decât performanțe. Nu aș putea să arăt cu degetul un jucător și să spun despre el că îmi place. Sunt talentați mulți, nu spun nu. Dar nu au un echilibru. Dau cu stângul în dreptul după ce arbitrul fluieră finalul meciului. Fotbalul nu era o afacere în trecut. Era o plăcere. Jucam pe bani puțini, dar nu ne păsa. Făceam ceea ce ne plăcea, iar faptul că la sfârșitul lunii primeam și o recompensă financiară era pentru noi un bonus. Sigur, pe vremea mea nu existau tentațiile care astăzi sunt la fiecare pas. Însă atunci când pleci pe drumul ăsta și alegi o carieră sportivă, nu ai voie să le cazi pradă. Poate și de asta nu am mai avut de foarte mult timp un jucător pe care să-l punem constant pe prima pagină și care să ne ofere motive de mândrie permanent. După una caldă, vin zece reci referitoare la el. Se aleargă pe teren cu buzunarul, nu cu inima.
Tătărușanu nu știe să profite de înălțimea lui, iese complet haotic din poartă, nu se împinge așa cum trebuie în picioare. Nu e vina lui, așa a fost învățat, așa face. Mi se pare însă că e lăudat degeaba. E bun pentru Liga I, unde nivelul este unul scăzut. Va fi aspru criticat în străinătate, de asta sunt sigur! Ion Voinescu, fost jucător Steaua
În Liga I se vorbește despre supremația Stelei. Echipa a câștigat al doilea titlu consecutiv, va juca vineri finala Cupei. Urmăriți meciurile? Dacă ar fi după mine, m-aș uita la fiecare meci al Stelei. Dar nu prind toate posturile de sport, așa că sunt nevoit să mă mulțumesc cu puțin. O să sune ciudat ceea ce urmează să vă spun. Steaua o să fie mereu în inima mea, o să iubesc echipa asta până când o să mor. Dar nu îmi place ceea ce văd acum, de la antrenor și până la ultimul om din staff. Toți se consideră a fi vioara întâi, aroganța este în floare acolo. O echipă mare, așa cum se vrea a fi din nou, trebuie să învețe și conceptul de modestie. Închid ochii la asta, mă uit la portari, să văd cum sunt. Tătărușanu este slab. Nu știe să profite de înălțimea lui, iese complet haotic din poartă, nu se împinge așa cum trebuie în picioare. Nu e vina lui, așa a fost învățat, așa face. Mi se însă că e lăudat degeaba. Nu o să facă față într-un campionat din Europa. E bun pentru Liga I, unde nivelul este unul scăzut. Va fi aspru criticat în străinătate, de asta sunt sigur.
Pentru meritele sale sportive deosebite, Ion Voinescu a primit Ordinul Muncii clasa a II-a și Steaua Republicii, fiind, până în prezent, singurul sportiv român al tuturor timpurilor onorat cu aceste distincții
„O noapte întreagă am fost interogat de Securitate din cauza ofertei de la Arsenal Londra”
Ați adus în discuție transferurile în campionatele din Europa. Ați primit vreodată o ofertă de la o echipă din străinătate? Da, două. Și acum, când mă gândesc la câți bani îmi ofereau, mă cutremur. Dar existau acele restricții din partea Securității, nu puteai să pleci nici dacă voiai din tot sufletul tău să o faci. Abia ieșeai din țară pe vremea mea. Au fost niște vremuri cumplite… În 1956, Arsenal Londra mi-a trimis o ofertă. Nici nu am avut timp să mă uit peste ea, că m-am trezit cu Securitatea la ușă. Am fost băgat într-o dubă, legat la ochi și dus într-o cămară. Au început să mă interogheze, să mă întrebe de relațiile pe care le am eu peste hotare. Degeaba încercam să le explic că sunt fotbalist, e normal să primesc și oferte din alte țări decât România. Se enervau și mai tare, îmi băgau lumini în ochi și țipau. Nu m-au lovit, dar m-au torturat psihic. Am avut norocul să fiu un om tare. Spre dimineață mi-au dat drumul, m-au băgat iar în dubă și m-au adus acasă. Am aruncat la gunoi oferta, oricum nu puteam să o onorez din cauza politicii din acea perioadă. Aveam să rămân în țară pentru toată viața.
În 1956, Arsenal Londra mi-a trimis o ofertă. Nici nu am avut timp să mă uit peste ea, că m-am trezit cu Securitatea la ușă. Am fost băgat într-o dubă, legat la ochi și dus într-o cămară. Au început să mă interogheze, să mă întrebe de relațiile pe care le am eu peste hotare. Degeaba încercam să le explic că sunt fotbalist, e normal să primesc și oferte din alte țări decât România. Se enervau și mai tare, îmi băgau lumini în ochi și țipau. Ion Voinescu, fost jucător Steaua
Și cea de-a doua ofertă? În 1961, Vasco da Gama, pe atunci campioana Braziliei, mi-a pus pe masă un contract. Cinci ani trecuseră de la oferta celor de la Arsenal, iar atunci când m-am văzut cu hârtia în față, m-am uitat instinctiv către geam. Mă așteptam să văd Securitatea, credeam că iar va trebui să suport o întreagă noapte de interogatoriu. Le-am mulțumit frumos, le-am spus că apreciez interesul și am luat-o la fugă din cameră. Rămâi marcat de anumite momente ale vieții tale. Iar Securitatea lasă traume până și celei mai tari persoane. Nu știu cum, dar reușeau să te distrugă psihic, să îți dezvolte niște temeri pe care nici nu știai că le ai. Uram tot ceea ce se întâmplă în țară atunci. Nu mă gândesc la „cum ar fi fost dacă…”. Eu m-am împlinit ca fotbalist în România și sunt mândru de ceea ce am realizat, în condițiile în care vremurile erau așa cum erau.
Ion „Țop” Voinescu
– pe 18 aprilie a împlinit 85 de ani, fiind născut în 1929, la Valea Dragului, în Giurgiu – la 8 ani s-a legitimat la Olimpia București, unde prima oară a evoluat ca mijlocaș – în 1945, după război, a semnat primul contract de seniori, cu echipa Carmen București, una dintre cele mai bune echipe din perioada interbelică. A părăsit echipa după doar un an, semnând cu Solvay Uioara – în 1947, este transferat la RATA, echipă din Târgu-Mureș, iar în 1948 se întoarce în București și semnează cu Metalul – În 1950 este cerut la Steaua București, de unde se va retrage din activitatea competițională în 1963 – la CCA și, ulterior Steaua, a cucerit 11 trofee: 6 titluri și 5 cupe – a bifat 22 de selecții pentru echipa națională, pentru care a evoluat la Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki – a fost primul sportiv al țării decorat cu „Ordinul Muncii” în anul 1951 – până la pensionare a rămas antrenor în cadrul grupelor de copii și juniori de la Steaua
Cum a pus Dinamo presiune pe Voinescu să semneze
Citește sâmbătă, pe prosport.ro, partea a doua a interviului cu Ion Voinescu în care acesta vorbește despre rivalitatea pe care a avut-o, de-a lungul timpului, cu Costică Toma, și el fost mare portar al Stelei, despre prima convocare la națională și noaptea de dinaintea primului meci în tricoul României, despre boala pe care a trebuit să și-o trateze în Franța, țară în care reușea să meargă cu ajutorul unor prieteni de la Vamă, dar și despre episodul în care a avut de ales între oferta Stelei și a celor de la Dinamo: „Le-am zis că din cauza poliției eu nu o să joc niciodată la Dinamo și că nu îmi pasă de oferta lor. Am plecat direct la Steaua, am semnat fără să citesc contractul”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER