Primele imagini din clipul de mai sus sunt filmate de Bubu Sotir, fostul președinte al Sindicatului Fotbaliștilor Români, în cantonamentul echipei naționale de la Campionatul Mondial din Italia, în vara lui 1990. În arhiva TVR se află ore întregi de material video fascinant: poți vedea cum se antrenau Hagi și Gică Popescu pe vremea când se pregăteau să se transfere în străinătate, ce discutau tricolorii în afara terenului și cum se relaxau între meciuri. Pe atunci, fotbalul nu era o știință, iar industria din jurul sportului se afla încă în faza de start-up.
Proaspăt ieșiți din comunism, românii încercau în iunie 1990 să se adapteze la realitățile capitalismului, însă expresia pariuri sportive lipsea din dicționarul lor. Pariurile cu cote variabile ar fi avut atunci în România același impact pe care l-ar fi avut un Iphone scos din buzunar pentru a filma fuga lui Ceaușescu de pe acoperișul Comitetului Central. Primele case de pariuri aveau să apară în București abia prin 1997-1998, adică atunci când Generația de Aur trecuse de apogeul ei și se pregătea de al treilea turneu final consecutiv de Campionat Mondial, cel din Franța 98.
În 1990, singura apropiere a românilor de ideea actuală de pariuri era concursul Pronosport (foto, vezi meciurile din prima săptămâna a Mondialului). Pe un cupon erau trecute 13 meciuri prestabilite, iar cei care nimereau de la 11 rezultate în sus obțineau diverse câștiguri care se împărțeau dacă existau mai mulți norocoși. Nu se paria pe scor corect, ci pe semn, adică 1- victoria gazdelor, X- egal și 2- victorie oaspeții, iar la completarea biletului erau admise semne duble și chiar triple, dar suma mizată creștea exponențial.
Ca o comparație, în 2015, în toate localitățile cu o populație mai mare de 2.000-3.000 de locuitori găsești cu ușurință cel puțin o casă de pariuri. În orașele importante, sunt vaduri comerciale în care agențiile sunt în număr de trei-patru pe suta de metri pătrați. În plus, românii care cred că pot face bani din rezultatele meciurilor au la dispoziție zeci de siteuri unde e nevoie de un cont și de o sumă de start pentru a începe să câștige. Sau să piardă. Interesul pentru pariuri nu le este străin nici fotbaliștilor. Potrivit impresarului-condamnat Victor Becali, „toți jucătorii români pariază”, însă oficial doar unul din 100 recunoaște asta. Subiectul este tabu, explicația poate fi doar intuită.
Acum 25 de ani, pe 17 iunie 1990, naționala României se pregătea de ultimul meci din grupă, contra campioanei mondiale Argentina. Imaginile surprind drumul spre stadionul San Paolo din Napoli, locul unde a doua zi Hagi și Maradona aveau să fie egali, 1-1. Dialogul din autocar captat de camera video a lui Sotir are mai multe planuri, semn că mai multe grupuri de jucători discutau în paralel. Unul dintre subiecte este portul din Napoli, iar Mircea Rednic – singura voce recognoscibilă din înregistrare – constată că de acolo pleacă vapoare spre Malta.
În plină discuție despre Malta, cineva din autocar spune: „Îți dai seama ce cotă de pariuri a fost!?”. O altă voce răspunde: „1 la 20″. O a treia: „Bravo lor!”. Niciuna dintre voci nu a putut fi identificată de reporterii ProSport, dar uimirea este totală pentru niște suporteri care au prins acele vremuri. Lejeritatea discuției și faptul că răspunsul este documentat, deși cota e pronunțată invers, arată un interes clar. Pe atunci românii care voiau să parieze oriunde, oricum și oricât nu aveau decât varianta de a depune miza, fizic, în străinătate, iar foarte puțini aveau voie să iasă din țară. Printre cei privilegiați erau fotbaliștii, însă scurtul timp petrecut în deplasări – o zi sau două – te face să crezi că informațiile despre pariuri nu aveau cum să răzbată la niște jucători rupți total de lumea occidentală.
„Tricolorii” nu știu nimic
Câteva întrebări apar imediat. Despre ce meci era vorba? De unde știau românii despre pariuri? Pariau fotbaliștii români? Cine erau cei care vorbeau despre pariuri?
O simplă verificare a rezultatelor înregistrate până atunci la turneul final arată că două meciuri au avut rezultate surpriză: Argentina – Camerun 0-1 și Costa Rica – Scoția 1-0. Prima partidă, în fapt jocul de deschidere de la turneul final, este candidata ideală. Argentina era campioană mondială, Camerun era o țară africană cu un fotbal necunoscut. Cota 20 se justifică. În plus, meciul se disputase în grupa B din care făcea parte și România. Omam-Biyik sărbătorește golul prin care Camerun a produs marea surpriză a Mondialului din 1990. Cota a fost, potrivit tricolorilor, 20 la 1
În încercarea de a afla mai multe detalii, ProSport a contactat mai mulți oameni care au mers în Italia în 1990. În lotul deplasat de Emeric Ienei se aflau 21 de fotbaliști din campionatul intern și unul singur, Rodion Cămătaru, din străinătate. Hagi semnase cu Real Madrid înainte de Mondial, însă transferul avea să fie oficializat după turneul final.
„Habar n-am dacă paria cineva. Nu știu”, a răspuns Gabi Balint, atacantul care a marcat contra Argentinei golul calificării în optimile de finală. Informat despre dialogul din imagini, Bogdan Stelea a spus: „Mi se pare ciudat. Nu știu. S-ar putea să nu fi fost dintre băieți. În perioada respectivă n-aveam nicio treabă cu pariurile. Asta pot să ți-o garantez că nu avea niciunul dintre noi nicio preocupare de genul acesta în perioada aia”.
Pentru a înțelege contextul perioadei, e nevoie să aflăm condiția fotbalistului român până în vara lui 1990. A povestit chiar Hagi pentru Alin Buzărin:
,,În acea perioadă, un fotbalist bun o ducea foarte bine pentru România. Eu, la Steaua, ajungeam în lunile bune să câștig chiar și 100.000 de lei. Aici intra totul, echipă națională, echipă de club, prime, salariu. Să nu înțeleagă că toată lumea o ducea așa, ci doar noi, de la Steaua, de la Dinamo, care jucam pentru România. Pe lângă toate astea, când plecam în străinătate, aduceam aparate video, cafea, blugi. Sau, când aveam performanțe, primeam aprobări de Dacie sau de Aro, pe care le vindeam. Pe lângă suta mea de mii, părinții mei, oameni obișnuiți, primeau cam 2.000 de lei pe lună”
Dinamovistul Dănuț Lupu avea atunci 21 de ani și era considerat unul dintre marile talente ale fotbalului românesc. Nici el nu-și amintește despre pariuri: „Sincer, nu știu de vreo discuție de genul ăsta. Eu stăteam în autocar în spate, în față stăteau fotbaliștii. N-am jucat și nici nu o să joc vreodată la pariuri”. Mai experimentatul său coleg, stelistul Iosif Rotariu, se pregătea în seara de 17 iunie de un meci infernal. Trebuia să-l țină pe cel care, în urmă cu patru ani, trăsese Argentina spre titlul mondial, uriașul Diego Armando Maradona. Erau românii preocupați de meciurile adversarei de a doua zi și din punct de vedere al pariurilor? „Nu cred că s-a discutat de pariuri. Habar n-avea nimeni, nu paria nimeni dintre noi! Poate cei care au discutat nu erau dintre noi. Mai mergeau și alții cu autocarul naționalei, nu era atât de strict ca acum. Eu n-am auzit de așa ceva. Pe atunci, nu știam nimic despre pariuri”, spune Rotariu. Iosif Rotariu și Ovidiu Sabău încearcă să-l blocheze pe Maradona în România – Argentina 1-1
Ilie Dumitrescu a jucat 38 de minute la Mondialul din Italia. Steaua lui avea să răsară în 1994, la turneul final din Statele Unite. Întrebat despre discuția din autocar, actualul analist DigiSport a răspuns sec: „Nu există așa ceva. Nu exista niciun pariu, nici în România, nici în străinătate. Nici după 1990, când am jucat noi, nu erau pariuri. Nu exista subiectul”.
Dumitrescu este radical, dar pariurile sportive s-au asociat cu fotbalul occidental încă de la începutul anilor 1900. În 1915, a apărut și primul caz de meci trucat pentru pariuri: Manchester United – Liverpool 2-0. Șapte fotbaliști din cele două echipe au fost suspendați pe viață, fiind acuzați că au înlesnit obținerea scorului corect de 2-0 pe care se pariaseră sume mari la cota de 7 la 1.
În fotbalul românesc, prima referire publică la pariuri sportive e legată de finala Cupei Intercontinentale din 1986, River Plate – Steaua 1-0. În mai anul acesta, eroul de la Sevilla, Helmuth Duckadam, a povestit într-o emisiune la DigiSport:
„La Tokyo m-au abordat doi indivizi, din Hong-Kong sau Bangkok, nu mai știu. M-au invitat la o cafea, la o bere și mi-au oferit o sumă frumoasă de bani dacă pierdem la două goluri diferență. Când au aflat că nu joc (n.r. – portarul era accidentat) l-au chemat pe Stângaciu. Când a auzit, Stângaciu s-a dus la Valentin Ceaușescu, iar Valentin i-a zis sa le ia banii și să apere cum trebuie. Dar nu a vrut, îi zicea lui Valentin că îi e frică, că îl omoară. Era o chestiune de jumătate de milion de dolari, atât voiau să parieze. Nu mai știu cât voiau să îmi ofere, 20-30.000 de dolari parcă”
Deși negată de foștii săi colegi de la Steaua de atunci, mărturia lui Duckadam arată că, în ciuda restricțiilor, fotbaliștii români puteau recepta, teoretic, informații legate de pariurile sportive. Contactat de ProSport, selecționerul Emeric Ienei a comentat discuția filmată în 1990 în autocar: „Nu știam despre ea. Poate că jucătorii erau conștienți de pariuri. Nu era însă o chestie foarte importantă. Meciurile contau, nu pariurile. La cum s-au comportat, nu se punea problema de pariuri”.
Dinu are un „suspect”: fostul său prieten, Dan Alban
În 1990, jucătorii au stat aproape o lună în cantonamentele de la Telese Terme și Bisceglie. Delegația a fost însoțită de Cornel Dinu, proaspăt numit secretar de stat în Ministerul Sporturilor. Povestește fostul căpitan al naționalei și al lui Dinamo: „Cred că jucătorii mai citeau prin ziare despre pariuri, îi mai informau impresarii. Nu Giovanni. El nu era nimic atunci, ținea doar de șase. Alban era. Alban știa toate astea cu pariurile. Da, da, da!”.
Dan Alban, zis și Albanezu”, a fost un personaj controversat în România anilor ”70. În 1977, a reușit să fugă din țară împreună cu un lot din care mai făcea parte și Ioan Becali. Cei doi au colindat Europa ocupându-se cu diverse înșelătorii și combinații. „Când m-am întors în țară, am venit din Germania pentru că i-am luat capul unui miliardar neamț și am rămas cu trei milioane de mărci”, spunea Ioan Becali în 2012 la GspTV. Înainte de Revoluție, cei doi s-au apropiat de jucătorii români, mergând în hotelurile din străinătate în care se cazau cluburile care jucau în cupele europene. Le schimbau valută și le procurau mărfuri greu de obținut în România lui Ceaușescu. Imediat după Revoluție, au revenit în țară cu gândul de a înființa o firmă de impresariat care să profite de relațiile create în anii ”80. Dan Alban a murit în Italia, în 1991, într-un accident de mașină. Pe scaunul din dreapta se afla Cornel Dinu care a suferit răni serioase în zona facială, reparate ulterior prin chirugie plastică. După moartea sa, afacerea cu impresarierea jucătorilor a fost preluată de „mâna sa dreaptă” Ioan Becali, cel care îi reprezenta la un moment dat pe aproape toți membrii Generației de Aur. Soția lui Alban, Lise, s-a căsătorit cu Mircea Sandu. În România circulă legenda că Ioan Becali este cel care a familiarizat lumea oamenilor de fotbal cu pariurile sportive. Dan Alban, în dreapta, la o petrecere alături de Mircea Sandu. După decesul primei soții, fostul președinte al FRF s-a căsătorit ulterior cu soția lui Alban, Lise Dan Alban (stânga), discutând transferul lui Răducioiu (mijloc), alături de Gino Iorgulescu, la botezul fetei lui Serghei Mizil
Ce căutau impresarii în cantonamentul naționalei? În martie 2014, Gică Popescu a povestit pentru ProSport care era atmosfera într-o echipă preocupată să se transfere în străinătate:
„Veneau tot felul de impresari la negocieri, era un du-te, vino de neimaginat. Era un bazar de jucători după meciuri. Timp de două zile am stat cu un contract de la Real Madrid pe masă. Știu că a venit vicepreședintele lui Real Madrid, Ruggeri terminase contractul și căutau un libero. Am discutat, am zis că nu semnez deocamdată. Nu prea știam ce vreau. Mi-aduc aminte că Săndoi, colegul meu de cameră, îmi lua mâna și o ducea cu pixul pe contract. «Băi, e Real Madrid, unde naiba vrei să te duci, pe Lună? Nu există echipă mai mare, semnează acum!» Am mai avut oferte de la Liverpool și Juventus”.
În vara lui 1990, în Italia a mers și Ovidiu Ioanițoaia, care deținea atunci funcția de atașat de presă al Federației Române de Fotbal. Contactat de ProSport, directorul Gazetei Sporturilor și-a amintit: „În cantonamentul de la Telese Terme, aveam poliție la poartă, însă asta nu-i împiedica pe jucători să se plimbe cu impresari spanioli și germani prin grădina hotelului. Nu se discuta despre pariuri, nu era un fenomen cum e astăzi. Oricum, jucătorii se fereau de mine, eram privit totuși ca un ziarist. Giovanni Becali era în cantonament, dar era mâna a doua. Alban era mai șmecher decât Giovanni. Poate că el, care locuia în Germania, să fi jucat la pariuri acolo”.
Ipoteza lui Cornel Dinu are un suport solid. Jucătorii amatori din Generația de Aur se familiarizau încet, încet, cu fotbalul profesionist. Semnau contracte cu impresari, discutau despre salarii, bonusuri și reclame, ba chiar și despre pariuri, deși parierea este interzisă de regulamentul FIFA.
Gheata de Aur în 1987, Rodion Cămătaru juca pentru Charleroi. Atacantul demontează mare parte dintre declarațiile colegilor săi de mai sus. „Se discuta despre pariuri în cantonament, în 1990, să știi! Îmi aduc bine aminte de asta. Eu știam despre pariuri, jucam de un an în Belgia”. Misterios, Cămătaru adaugă: „Oricum, nu trebuie să știe mulți despre treaba asta. La noi, la națională, se știa însă sigur”.
Suspiciunile de la Euro 96
Cine sunt fotbaliștii care discutau despre cota de la Argentina – Camerun? În ciuda încercărilor, ProSport nu a identificat niciuna dintre voci.
Lotul care a mers la Mondial a fost alcătuit din: Silviu Lung, Liliac, Stelea – portari; Rednic, Klein, Andone, Săndoi, Adrian Popescu, Timofte – fundași; Rotariu, Gică Popescu, Sabău, Hagi, Lupu, Muzsnay, Lupescu, Ilie Dumitrescu, Mateuț – mijlocași; Lăcătuș, Cămătaru, Balint, Răducioiu – atacanți.
În 1990, România a învins URSS cu 2-0, a pierdut cu Camerun (1-2) și s-a calificat în optimi după 1-1 cu Argentina. În turul următor, naționala a fost eliminată după ce a pierdut în fața Irlandei după lovituri de departajare.
Singura dată când Generația de Aur a fost acuzată în mod direct de meciuri trucate s-a întâmplat după Euro 1996, când Miron Cozma a vorbit pentru Libertatea. Presa britanică sugerase și ea noncombatul României în partida cu Spania. „Meciurile cu Spania și Bulgaria au fost aranjate pe față. Mi-a părut enorm de rău că m-am dus acolo, m-am enervat la culme. Întrebați-l pe Răducioiu de ce a fost dat afară la meciul cu Spania. Cum să schimbi un jucător care se zbate, care îți marchează, care e periculos pentru adversari? Un fotbalist important s-a dus atunci la Iordănescu și i-a spus «Dă-l, bre, afară pe ăsta! Vrei să ne nenorocești?» Eu eram de față. Din toată echipa știu doar doi oameni care nu erau în cărți: Prunea și Răducioiu. Prunea apăra tot, iar Răducioiu încerca să marcheze”, a spus Cozma.
După retragerea din activitate, Ionuț Lupescu a devenit primul român care a făcut reclamă unei case de pariuri. Actualul director tehnic de la UEFA a fost acuzat de Marian Iancu în 2008 că ar avea legături cu mafia pariurilor. Alți doi reprezentanți ai Generației de Aur, Ilie Dumitrescu și Dan Petrescu (foto, sus), au apărut în spoturi publicitare pentru case de pariuri.
SPUNE-ȚI PĂ‚REREA. CREZI CĂ‚ JUCĂ‚TORII GENERAȚIEI DE AUR AU PARIAT ÎN TIMPUL CARIEREI LOR?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER