Ion Costea a jucat pentru Rapid când Steaua și Dinamo nu existau în fotbalul românesc
Luni seară, la Steaua – Rapid, Național Arena a fost un iad. Jigniri, bannere rasiste, jucători atacați de suporteri, finanțatori pe mașină, ăsta e peisajul fotbalului românesc din secolul XXI. La 14 kilometri distanță, în Pajura, doar varul proaspăt de pe fațada blocului reabilitat termic te ține în prezent. Într-unul din apartamente, un strat de praf acoperă trecutul și suvenirurile adunate de un om în cei 100 de ani de viață. Da, ați citit bine, un secol!
„Nu răgușiți, nu vă agitați, mâine fiare vechi trebuie să strigați!”, scria pe un banner afișat de galeria Stelei. Ion Costea nu a văzut bucata jalnică de pânză.
Vederea îi este slăbită și nu se mai uită la meciuri, dar în mod sigur nu are prea multe de pierdut. „Nici nu știu prea bine ce s-a întâmplat luni între Rapid și Steaua. Am auzit doar că ne-au bătut în ultima secundă și că suporterii s-au purtat urât. Pe vremea mea, galeriile nici nu se înjurau și nici nu se băteau”, a fost reacția lui Costea.
„În trecut suporterii nu se înjurau” A jucat la Rapid până în 1947. În același an se înființa CCA, iar un an mai târziu Dinamo. Atunci s-a retras și Ion Costea. Ieșită dintr-un război de 4 ani, România trecea printr-o criză profundă, mult mai adâncă decât cea actuală, însă oamenii din tribune nu aveau încrâncenarea de acum. „Nu mai înțeleg rivalitățile din fotbalul actual. Pe vremea noastră eram prieteni toți. Și jucătorii, și antrenorii, și suporterii. Eu am jucat aproape un deceniu la Rapid, dar am simpatizat mereu și cu Venus. Da, îmi erau dragi pentru că aveau, la fel ca noi, o superechipă”, a rememorat Costea vremurile când toleranța era normalitate.
„Conducătorii m-au uitat” Costea are o sută de ani, nu mai aude, dar este mult mai lucid decât o întreagă generație de conducători, cea actuală, din fotbalul românesc. Stă într-un apartament confort II din Pajura, dar nimeni din conducerea clubului pentru care a făcut istorie nu s-a mai interesat de el. În contextul acesta, se poate înțelege cu ușurință de ce nimeni din partea Rapidului nu se zbate pentru ca atacurile rușinoase de luni să fie pedepsite așa cum se cuvine. „Niciun conducător al Rapidului nu s-a mai interesat de mine de ceva timp. Niciun semn, nimic. George Copos mi-a dăruit un televizor acum câțiva ani și asta a fost. Doar suporterii îmi mai trec pragul”.
În timp ce bătrânul vorbește, ochii ne fug pe amitirile sale. Totul e acoperit de praf, mai puțin foliile de medicamente. Un poster îngălbenit din anii ’30-’40 ni-l arată pe rapidist în tinerețe. O privire mândră, părul dat cu briantină într-o parte, cum era la modă. Bătrânul cu mâini creponate mai are ceva din atitudinea de acum 70 de ani, deși ochii îi sunt împăienjeniți de ani. Stă întins în pat, însă la plecare face un efort și se ridică pentru a ne conduce până la ușă. E o formă de respect pe care vârsta înaintată nu-l împiedică să-l arate celor puțini care-i mai calcă pragul. E respectul pe care noi l-am uitat și, cu siguranță, nu e „Respect, nu știu care Grigore”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER