Naș-pa

Mircea Sandu a împlinit 60 de ani, prilej de sărbătoare în fotbalul nostru. Când Nașu’ împlinea 50 de ani, Prosport descoperea o poezie de 4 strofe pe care i-o scriseseră lui Sandu a(l)coliții de la FRF. Atunci Alin Buzărin a plusat cu un poem de 12 strofe. Acum nu s-a mai băgat, între timp a fost și el în tagma celor care l-au făcut pe Nașu’ un președinte mai longeviv decât Ceaușescu. Așa că va trebui să vă mulțumiți cu o proză scurtă cenușie.

Mircea Sandu venea la conducerea federației la 38 de ani. Vă dați seama despre ce vorbim aici? Un tip la 38 de ani fără vreun nume special ca jucător (18 meciuri la națională, nicio performanță deosebită), fără vreo experiență managerială, era plasat într-o funcție teribil de importantă. Școala a făcut-o pe vremea comuniștilor, când el era figura emblematică a clubului studențesc patronat de juniorul lui Ceaușescu. Mda, cred că Sandu a legat nopțile albe tocind pentru examenele la ASE la marketingul CAP-urilor sau probabilități și algebră liniară. O astfel de ascensiune fulgerătoare și chiar ilogică nu putea să se petreacă decât în dubiosul an 1990, când lumea veche începea să se ascundă în spatele unor interfețe.

Domnia lui Mircea Sandu baleiază între meciurile generației fotbaliștilor de aur și blaturile generației președinților de aur. România a făcut două sferturi la Mondial și EURO, cu care am rămas totuși sub toată jumătatea noastră de Europă: sovieticii, cehoslovacii, grecii au fost campioni europeni, iugoslavii – vicecampioni. Turcii, bulgarii și polonezii au fost semifinaliști la Mondiale, ungurii chiar finaliști. Chiar și după fărâmițările estice, cehii au ajuns din prima în finală europeană, croații au ajuns din prima în semifinală mondială, ucrainenii au bifat și ei un sfert mondial. Dar această generație din aurul cu cele mai puține carate dintre generațiile de aur ale Estului Europei este scoasă mereu la înaintare de Naș atunci când îi este criticată hegemonia. Ea nu poate acoperi marasmul anilor în care se știau dinainte 6 din cele 9 rezultate ale etapei. La jumătatea domniei, Mircea Sandu a zis să dea și el un semn de viață și a spus că Ceahlăul – Dinamo din 2001 a fost blat. Și că n-are nevoie de dovezi, pentru că el a fost mare fotbalist și simte când asistă la un fals. Apoi, și-a revenit la condiția de struț și și-a băgat capul în pământ pentru un alt deceniu fără generație de aur de data asta, dar cu o recoltă de voturi la fel de mănoasă.

La 60 de ani, Mircea Sandu scuipă-n sân când vede picior de procuror prin fotbal, deși este clar că ar fi nevoie și la noi de acțiunile care au loc în Italia. Când vecinului de birou al lui Sandu, Avram, i s-au pus brățările pentru a fi dus la secție, Nașu’ a adus aminte de Omerta și i-a transmis la tv șefului arbitrilor să fie atent la „dicție” în fața anchetatorilor. A rămas tot în 1990, când tânărul Sandu își croia drum printre ruinele vechii dictaturi spre colțișorul său din noua oligarhie. Cântecul său de lebădă e un șpriț: pune juma’ de pahar de tărie când își anunță retragerea și apoi adaugă sifonul: „să vă ferească Dumnezeu fără mine la UEFA”.