Comentează aici cu redactorii ProSport.ro.
România – Italia 0-2. Înfrângerea de acum 11 ani a fost una „de palmares”. Țin minte, însă, reacțiile italienilor la contactul cu Bucureștiul aflat încă în beznă, la jumătatea perioadei de grație acordată de „profetul” Brucan. „Pentru români, nu fotbalul este sport național, ci supraviețuirea”, scriau macaronarii, uimiți de instinctele de animale de pradă ale dâmbovițenilor. Ne-am dat coate ofuscați: oare ce vor să spună? S-a găsit cine să ne critice!
Au trecut ani și obiceiurile locurilor au rămas aceleași. Doar pârghiile sunt altele. Nicio vizită nu poate trece neexploatată. Alergăm neobosiți după lovitura vieții și dăm din mână a lehamite la fiecare dezastru de lângă noi.
Reflexul de pe stradă este și unul jurnalistic. Încercările noastre de legitimare și căutările indentitare au făcut numeroase victime: străinii au răspuns uimiți și civilizat ani la rând la întrebări care îi găseau în offside mai ceva decât apărarea condusă de Chivu, pe vremuri. „Ce părere aveți despre românce?” sau „Cum vi se pare atmosfera de pe Ghencea?” sau „Ce ne puteți spune despre Hagi?”.
Între toate, Steaua rămâne un laitmotiv. Nu mulți se pot lăuda, nu-i așa, cu o Cupă a Campionilor! Mai nou, Național Arena a prins un loc de cinste în lista întrebărilor reporterilor. Ne umflăm piepturile de mândrie la fiecare meci jucat cu casa închisă, vânăm orice reacție despre atmosfera de la București. Nu a scăpat nici Solskjaer, venit cu Molde să întâlnească Steaua lui Reghe.
Mulți spun că fostul „23 August” sau „Cluj Arena” și „Ilie Oană” sunt porțile către normalitate. Bijuteriile ridicate în ciuda puradeilor care invadează ecranele TV nu sunt însă decât o altă ocazie de a ne da ceea ce nu suntem. Ca fata mare ajunsă la capitală, le aducem agresiv oaspeților la cunoștință realizările noastre. Rămânem provinciali, cu sau fără Steaua în frunte.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER