Fostul Denis McDonald

Dacă săptămâna trecută, după meciul de la CFR, subiectul de la Viitorul a fost Gabriel Iancu, acum i-a venit rândul lui Denis Alibec. Vârful care n-a marcat. Vârful care înscrie rar, uneori e certăreț și ia cartonaș galben, alteori spune că nu vrea la Inter, pentru că acolo n-are cum să crească. Fotbalistul care trebuie să călătorească mereu cu cântarul în geantă, să se suie pe el de trei ori pe zi, fiindcă, vorba lui Hagi, se îngrașă și cu aer.

Alibec nu e produsul Viitorului, ci al Farului. De la Farul a ajuns la Inter. Dar Viitorul crește în laboratorul propriu un om care-i aparține lui Moratti. La Inter probabil că ar fi ruginit la Primavera sau la cine știe ce squadră secundară. Acum doi ani, Mourinho îl mai băga prin niște meciuri periferice, însă în Italia, mai ales la cluburile mari, pentru tineri e foarte greu să răzbată. Cu atât mai mult cu cât uneori mai bagă pe ascuns câteva calzone în plus și dau acul cântarului peste cap.

Nu demult, lui Denis Alibec prietenii îi ziceau Denis McDonald. Nu e greu de priceput de ce. Acum, la Viitorul, pe surse, la o înălțime de 1,87m, ar fi ajuns undeva în jur de 80 de kilograme, ceea ce e perfect. Probabil că în cantonamentul de la Ovidiu e restricție la pâine proaspătă și la desert.

L-am urmărit special pe Alibec la meciul cu Pandurii. Cum echipa sa a fost de la început în avantaj și a stat destul în terenul propriu, deseori Denis a trebuit să alerge în pressing pe traseul Pleașcă-Vieira, Mamele-Vlad. După o asemenea cursă nu-ți mai arde nici de supă de varză. Dar nu asta e principala lui calitate, ci capacitatea de a câștiga dueluri, de a redubla pentru coechipieri, de a fi pivotul în jurul căruia să se miște ceva mai liberi Iancu și Chițu.

Am reținut în sarcina sa mai ales faza de la golul doi, din minutele de prelungire. Căutat cu o pasă lungă și aflat în ofsaid evident, Alibec a alergat pe lângă minge fără s-o joace până când din spate a apărut Chițu. În tot acest timp a ținut adversarul lângă el, iar când a ajuns în zonă Chițu, venit din poziție regulamentară, Alibec a plecat cu adversar cu tot în centru, lăsându-i coechipierului flancul stâng liber. Sigur că nu pare mare filosofie, dar câți atacanți tineri nu s-ar fi repezit spre acea minge până ar fi fost opriți de fluierul arbitrului? La 21 de ani Alibec a avut răbdare și fler ca unul de 30. De aceea merită mult mai mult decât aceste rânduri.