Îmi aduc aminte de parcă ar fi din altă lume. Un amorez se strecoară de după ușă, în același timp în care soțul este întâmpinat de „păcătoasă”. Amantul scoate din buzunar un banner: „Hai, Rapidu’!”. Așa a intrat Giuleștiul în viața mea: cu o grafică umoristică din vechea revistă Urzica. A trecut mult de-atunci.
Peste ani, m-am trezit în peluza dinspre Teatrul Giulești. 24 mai 2003. „Ole, ole, mulțumim Neluțule”. Era ultimul meci pentru Sabău în tricoul vișiniu. Rapidul avea să câștige în fața unui stadion arhiplin: fiesta celui de-al treilea titlu din istorie.
Trece aproape încă un deceniu și Rapidul duce la perfecțiune poate cea mai neagră perioadă din istoria modernă. Cu simbolul ei în prim-plan. Eliminat aseară și din Cupă, Pancu e pierdut undeva între un zâmbet timid și un rictus de durere. Inima are rațiunile ei în Giulești.
Religia spune că a vorbi de rău înseamnă a crea deja condițiile apariție lui. Pe românește, ai grjă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întâmple. Când religia e Rapid, a vorbi de rău e doar o satiră: cu suporterul întâmpinat în pragul casei de către soția infidelă, iar Copos ascuns după ușă și afișând pișicher bannerul „Hai, Farmecul vieții”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER