Andrei Nițu așteaptă încă banii cuveniți pentru performanțele pe care le-a realizat în Serbia și în Slovacia: „Nu cred că îi mai primesc. Asta e!”
Puștiul speră ca rachetomodelismul să-l ajute la admiterea la facultate, în București: „Rachetele mă pot face bogat!”
Că-i frig, asta nu mai miră pe nimeni. Așa e în decembrie. Dârdâi, te închizi mai bine la haina de iarnă și-ți promiți, la fel ca anul trecut, că nu te vei mai plânge vreodată de temperaturile ridicate din timpul verii. Un pas, doi pași, trei. Rar ridici privirea din pământ, de teamă că lipsa unui contact vizual cu solul va obliga gravitația să-și facă de cap cu vreo mână ori cu vreun picior. Că-i frig în sala de sport din Buzău, asta nu mai miră. Așa e în decembrie. Și în ianuarie, februarie și puțin din luna lui Mărțișor. Căldura e scumpă, suntem de câțiva ani în criză economică și e bine, ca sportiv, să te călești încă de mic. Cuvintele zboară de pe buzele bărbatului de peste 45 de ani care își stăpânește cu greu tremuratul. Sunt minus două grade Celsius afară. Nicio diferență înăuntru. Nu te mai temi de gheață, dar ești aproape sigur că te vei întoarce cu o răceală cruntă acasă. Lucian Șercăianu apasă clanța ușii pe care stă lipită o hârtie uzată de tip A4, pe care un creion a scrijelit, ani buni înainte, un cuvânt desprins mai degrabă din filmele americane decât din realitatatea românească: rachetomodelism.
Patru ore de navetă În camera mică, nu te lovește căldura, ci mai degrabă mirosul de aer închis. Pe masa care ocupă cea mai mare parte din suprafața ei, se află tot felul de modele de avioane și de rachete. Îți plimbi privirea de la unul la celălalt, în timp ce antrenorul se scuză de întârzierea lui Andrei: „Stă într-o comună de lângă Buzău. Face în fiecare zi naveta de acolo pentru școală și pentru antrenamente. E iarnă, microbuzele merg încet, vin rar”. Zâmbești înțelegător. Nu ai cum să-l bănuiești pe puștiul de opt ani că s-ar lăsa așteptat. E campion mondial, european și național la rachetomodelism. Calculează și transformă un carton obișnuit într-o rachetă capabilă să stea peste trei minute în aer. Dovadă o fac numeroasele diplome și trofee care stau sprijinite de unul dintre pereții îngălbeniți ai camerei. Ușa se deschide ușor, dar cu zgomot. După ea, apare un băiat simpatic, cu ochi albaștri și cu ochelari. Gâfâie, semn că Lucian Șercăianu avea dreptate când vorbea de întârzierea unicului mijloc de transport al lui Andrei: „Îmi cer scuze, nu am vrut să întârzii”, spune cu capul în pământ. Când îl ridică, e roșu în ambii obraji.
„Există doar fotbal în România?” Deși aduce numeroase locuri întâi și medalii aurite, rachetomodelismul nu este popular printre sporturile românești: „Există doar fotbalul! Celelalte sporturi se zbat pe lângă el. Noi nici măcar nu mai încercăm să facem asta. Ne vedem de ale noastre, nu mai cerșim pe la federații. Nu vor să recunoască performanța și pace. Să fie sănătoși! Să fim și noi. Să fie toți, de fapt. Trăiască fotbalul!”, vorbește Lucian Șercăianu, aproape iritat, în timp ce își mai aprinde încă o țigară. A cincea în ultimele zece minute. Lângă el, puștiul cu ochelari se rezumă la a da din cap, în semn de aprobare. Nu a primit niciun ban pentru locul ocupat la Europene. Nici la Mondiale: „Mi s-a promis o sumă mică. Dar a trecut timpul și presupun că nu îmi mai dau nimic. Asta e!”. Ridică din umeri aproape a nepăsare. Nu are încă vârsta la care aspectul financiar să cântărească în vreun fel. Concepe rachete, măsoară aripi și le pune motoare care reușesc să-l transforme în campion. Unul ciudat, dacă ar fi să ne luăm după declarațiile lui: „Nu prea ies în oraș. Nici la fotbal nu mă uit. Desenez rachete și mă joc pe calculator. Asta când nu scriu sau nu învăț. Cred că școala mă va ajuta enorm în viață. Dacă învăț, o să am lucruri care acum îmi lipsesc”. Te întorci puțin în timp, atunci când credeai că munca nu are cum să nu-ți fie răsplătită. Încă nu făcusei cunoștință cu viața, în adevăratul sens al cuvântului. Viitor inginer constructor Andrei a crescut printre rachete. Cum părinții nu aveau cu cine să-l lase acasă, îl luau cu ei la locul de muncă, aproape de sala de sport din Buzău: „Domnul antrenor mă lăsa să mă joc la calculatorul lui. Ușor, ușor, m-am apucat de construit rachete din hârtie. Lăsasem jocurile, ciuleam urechile la ce le spunea celor mai mari. Și așa am ajuns să fac parte din echipă”. Are un zâmbet imens pe chip în timp ce vorbește. Nu e de vină naivitatea vârstei. Face ce îi place și a găsit lucrul pe care‑l iubește. Mulți îl caută și după 30 de ani, și tot nu-l găsesc. Familia lui Andrei l-a susținut pe puști, dar cu o singură condiție: să se țină de școală. Puștiului nu i-a fost greu: „Cred că școala vieții e importantă, dar nu la fel de importantă precum cea reală. O să învăț pentru a ajunge la facultate în București. Vreau să devin inginer constructor. Din câte știu, câștigă mult unul”. Iar dacă cei care câștigă medalii de aur la înot se regăsesc, de cele mai multe ori, în ierarhia Federației, un campion de rachetomodelism poate să spere la două lucruri: puțini bani și o intrare ușoară la facultate, acolo unde medaliile se agață în cui, iar rachetele sunt trecute în CV: „O să țin minte mereu momentul în care am ocupat în Serbia locul întâi. Am fost mai fericit ca niciodată. Sper să mai simt cândva asta”. Ține în mână racheta cu care a câștigat și ne explică procesul prin care trece un carton relativ obișnuit pentru a deveni un obiect finit: „M-a ajutat un coleg mai mare. Eu încă nu stăpânesc noțiunile de matematică. Nu bine. Dar am început să învăț”. Privește mândru către ea. O ridică de pe masă și se joacă. Pentru câteva minute e un băiat de opt ani. Și atât.
„Am lipsit o săptămână de la școală, e prea mult!” „E cel mai promițător elev pe care îl am. Are un simț special, unul care nu se învață. Și are și noroc. În competițiile de rachetomodelism, ai nevoie și de așa ceva. Aproape mereu e vântul alături de el”, se amuză antrenorul. Aproape a terminat pachetul de țigări. Caută în haină, probabil după un altul, în timp ce flutură niște hârtii primite de la Federație. Pe una dintre ele scrie că ar trebui să primească bani. Pe alta, că nu. Și tot așa: „E ca și când te-ai lupta cu morile de vânt. Copilul ăsta o sa crească. Și bucuria primului loc o să se ducă. Va dori mai mult. Își va da seama că banul vorbește”. Aruncă pe masă pachetul gol, apoi îi zâmbește lui Andrei: „Până atunci, o să facem treabă bună, nu?”. Confirmarea vine imediat. Puștiul se uită la ceas și se scuză. Trebuie să ajungă la școală: „Am lipsit o săptămână, când eram la Europene. Nu mai pot să lipsesc”. Face timid cu mâna și părăsește încăperea. Se întoarce rapid. Plecase cu racheta. Vizibil emoționat, își ia din nou la revedere: „Mă duc să mă fac om mare”. Unul care își va pierde încrederea în federațiile sportive și care își va îndesa medaliile de rachetomodelism într-un sertar din căminul studențesc.
3 este locul ocupat de Andrei Nițu la Campionatul European din 2012, din Serbia
1 este locul ocupat de Andrei la Campionatul Mondial din 2012, din Slovacia
1 este locul pe echipe ocupat de naționala României de rachetomodelism la Campionatul European
4 este numărul medaliilor de aur câștigate de Andrei la campionatele naționale
Primul campionat Mondial de rachetomodelism (Iugoslavia) a fost câștigat, în 1972, de Ioan N. Radu (77 de ani acum), profesor din Târgoviște
Cum zboară o rachetă? Conform regulamentului FAI, zborul rachetomodelelor se desfășoară numai intra-atmosferic, dar pentru recordurile de altitudine zborul poate să atingă și înălțimi mai mari de 100 de kilometri (limita atmosferică). Rachetomodelul este lansat de un motor cu reacție de mici dimensiuni, cu propelant solid, format din componenți chimici ce, în urma arderii, generează forța de reacțiune. Revenirea rachetomodelului se va face obligatoriu cu un sistem de recuperare, ce-l va readuce la sol, modelul fiind capabil de o nouă lansare. De asemenea, conform regulamentului FAI, modelul nu trebuie să depășească 500 de grame, iar propelantul solid folosit să nu depășească 125 de grame.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER