Defilarea puritanilor

România are o medie anuală de 37.000 de divorțuri, iar cele mai multe dintre ele au la bază infidelitatea unuia dintre parteneri, sau bănuiala că partenerul învinuit și descoperit ar fi mai infidel decât înșelatul care face epocala descoperire. Acestea sunt divorțurile obișnuite. Când soțul îți găsește nevasta cu unul în pat sau când nevasta dă de bărbatul ei care se află în așternuturi cu una, urmează un divorț obișnuit, cu scandal, cu acuzații reciproce, cu încredințarea minorilor, cu împărțirea lingurilor din bufet și a murăturilor din cămară.

Divorțul Alinei Dobrin e neobișnuit pentru că soțul care l-a intentat pretinde că ar fi găsit-o în pat nu cu unul, ci cu una. De aici începe toată discuția, inclusiv detenta subiectului către prima pagină mai multe zile la rând. Nu divorțul în sine constituie motivul abordării jurnalistice. Focosul exploziei l-a aprins acel cuvânt, lesbianism, acceptabil doar când e vorba de aventuri cavalerești tainice, nu și când e vorba de viața de familie.
Problema e dacă societatea e pregătită să asimileze astfel de story-uri fără a le stigmatiza personajele. Sau dacă o femeie care-și înșală soțul cu o femeie e mai vinovată decât una care o face cu un bărbat. Sau dacă un copil care-și vede mama sărutându-se cu o femeie e mai șocat decât unul care-și observă mama cu buzele pe buzele altui bărbat decât tatăl său.

La noi infidelitatea homosexuală capătă circumstanțe agravante în raport cu infidelitatea heterosexuală. Păcatul e ridicat la pătrat, atât din punct de vedere moral, cât și anatomo-fiziologic. E limpede că nu suntem pregătiți să prizăm astfel de povestiri fără a ne răscoli morbul puritanismului. Anja Andersen, fostă mare handbalistă și antrenoare, lesbiană declarată și logodită de-a lungul vieții cu mai multe femei, ne numește înapoiați. Dintr-o pornire patriotică, ne vine s-o contrazicem, s-o înjurăm și să facem pe virtuoșii, pe caștii care sting lumina pentru a-și perfecționa poziția misionarului, și aceea rar, având drept scop doar procreația.
Când se vorbește despre un caz de lesbianism în handbal, nu înseamnă că se stigmatizează handbalul și chiar nu e nevoie de militanți obștești care să clameze puritatea sexuală a sportului cu mingea mică pe semicerc. E posibil să existe lesbianism și în volei, popice, table, înot sau orientare turistică. E foarte probabil ca iubirea între două femei să apară în showbiz, în sistemul bancar, în telefonia mobilă sau în alte domenii. După cum și homosexualitatea masculină nu e exclus să înregistreze exemple în fotbal, de la copii și juniori până la nivelul cel mai înalt. E alegerea acelor oameni, e opțiunea lor de a fi altfel decât ceilalți și, în măsura în care aceste practici nu deranjează, ar trebui să le privim ca atare.

Noi, ca pioni ai acestei societăți în care întotdeauna păcătosul este celălalt, de multe ori facem pe călugării medievali încinși cu brâu de cuie, pretindem că ne autoflagelăm de câte ori ispita ne dă ghes și defilăm pe stradă cu aer de asceză și de virtute. Facem din lesbianism o erezie de proporții cosmice, mult mai gravă decât infidelitatea în sine.

Robert Păcuraru, treci prin momente grele și nimeni n-ar vrea să fie în pielea ta. Dar, ia spune, dacă în locul unei femei era un bărbat, nu tot la tribunal te duceai?