Grigoraș e un tip dificil pentru sistem. Îi place să aibă independență, să fie lăsat să lucreze în liniște, cu principiile și cu regulile lui, cerințe pe care ar trebui să le aibă orice antrenor din România. Și-a găsit până acum locul la Farul, la Oțelul și la Pandurii, dar nu va ajunge niciodată la o echipă mare, unde antrenorul nu e antrenor, ci un executant căruia i se spune antrenor. Cred că la un moment dat devine deranjant pentru orice președinte. Orice șef de club vrea să dețină controlul, mai are nevoie de un blat, de un aranjament, de unul-doi fotbaliști cu care să-și facă jocurile, pentru a supraviețui în sistem. Și dacă Grigoraș nu e de acord? Poate fi dat afară, nu? Chiar dacă a realizat cea mai mare performanță a clubului, chiar dacă din munca lui s-au născut jucători care au fost transferați pe bani grei, chiar dacă echipele pe care le pregătește joacă cel mai frumos fotbal.
Demiterea lui Grigoraș de la Pandurii e una dintre cele mai mari golănii care s-au întâmplat în ultimul timp în fotbalul românesc, comparabilă cu mazilirea lui Mulțescu într-un moment în care Astra urcase aproape de locul întâi, cu cea a lui Stelea, dat afară la televizor, sau cu cea a lui Crăciunescu, azvârlit din fruntea arbitrajului de capriciile și de nebuniile unor patroni excentrici. Și exemplele pot continua, într-un fotbal în care, ca să pătrundă în sistem, cel mai mare fotbalist român, Gică Hagi, a fost nevoit să-și facă propria echipă și să pornească din Divizia C.
Ca să vedeți cât de profesioniști sunt șefii clubului Pandurii, reamintesc un singur episod: înaintea meciului cu Steaua, deși în cazul unei victorii ar fi avut șanse la titlu, unul dintre oficialii gorjenilor le ura roș-albaștrilor să câștige campionatul. Păi și-atunci, ce nevoie să mai aibă Pandurii de Grigoraș?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER