În ciuda fragilității, a naturii noastre corupte, am avut mereu credința că ceva salvează omul înaintea ultimei Instanțe. Am prostul obicei să nu am încredere în semenii mei, dar și salvatoarea speranță de a nu mă lăsa pradă deznădejdii.
În orice domeniu, în orice „nișă” există o mână de oameni care fac ca lumea să meargă mai departe. Atlași anonimi care duc în spate viața. Fără ei, dansul ăsta s-ar opri. Sunt oamenii care dau vieții mai mult decât primesc.
Îi vezi uneori și prin fotbal, pierduți în mulțimea de vedete perisabile și pleavă trecătoare. Grigoraș e unul dintre ei. Întotdeauna l-am văzut ca pe un ins mucalit, care arde mocnit pentru meseria lui. A primit și primește prea puțin față de cât a dat. Grig nu va fi niciodată unul dintre aceia în urma cărora spunem cu regret: „parcă nu a dat tot ce putea”. Fotbalul nostru merge mai departe datorită unora ca el și privind trist la niște „Brilianți” și „Prinți”.
Avem bolnavul obicei de a mima noblețea: injectăm cu sânge albastru niște „inimă-n drum” care ne seacă de orice energie vitală. Cu mult înainte ca englezul Thackeray să ne prezinte „Cartea snobilor”, latinii ne vorbeau despre „sine nobilitate”. Aici suntem fără noblețe, pentru că „aici este Gigi Becali!”. Și în el avem snobiceiul să ne vedem mai toți. Asta ne e Steaua!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER