E greu să pui în fața microfonului un astfel de „subiect”. Riști să te scoată din amorțeală. Fie că te va șoca prin violența nădufului pe care îl varsă, fie că te va enerva și îți va „bruia” emisiunea, comod nu este.
L-am auzit azi dimineață, la Sport.ro, pe Nae Stanciu. Se plângea nu atât de țeapa pe care pretinde că și-a luat-o de la Copos, cât de indiferența celor de lângă el. „Suntem lași și nu ne apărăm drepturile și munca noastră. Facem mereu pasul în spate”. Nu e prima dată când fostul fundaș din „Potcoavă” erupe la cel mai mic semn din partea presei. Omul a fiert mult, are frustrări articulate, verb și vervă a nedreptății suferite. Duce războiul lui și pare să nu cunoască „arta compromisului”. Nu de bani spune că e vorba, ci de munca lui. Și nu munca lui crede că e miza, ci viața lui. Și nu viața lui simte că e ținta aici, ci destinul lui. „Pentru copiii mei eu nu voi face pasul în spate, așa cum au făcut părinții mei. Ei au fost lași, eu nu pot”, spune cel care a îmbrăcat timp de 17 ani tricoul vișiniu.
Nu Nae Stanciu e discuția aici. Nu știm exact care sunt apele subterane în relația dintre el și Copos, dintre el și Rapid. Nici măcar faptul că e unul dintre zecile, sutele, miile sau milioanele de exemple de acest gen din fotbal și de oriunde. Ceea ce deranjează este inerția și capul plecat a jenă cu care privim realitatea asta. Știm care-i adevărul, știm de partea cui e dreptatea, dar nu avem curajul să o spunem. Ne e teamă să ieșim din rând, nu vrem să spargem liniștea. Ne-am acomodat, suntem repliați călduț în mulțime, ce vii tu să ne strici apele?! Ne ascundem unul în spatele altuia, în speranța că nu vom atrage atenția rechinilor, imaginari sau nu, care ne hăituiesc. Suntem un banc de pești. Suntem stridii.
Te întrebi pentru ce suntem aici, pentru ce există fotbalul românesc. Te întrebi de ce se trezește Mitică în fiecare dimineață. Sau Nașul? Sau Tata Jean? Sau atâția și atâția? Ce îi animă? Ce îi poartă în lupta asta de rutină, numită supraviețuire? Ce scop au în afara celui de devenire oarbă, vorba lui Noica?
Noaptea sufletului. Aici nimic nu e sfânt, pentru că aici nu avem nimic pentru care să murim. „Mi-aș fi dorit ca ai mei să lupte chiar cu prețul vieții”, spune Stanciu. Iar pentru cei care se grăbesc să acuze, aici nu suntem patetici, pentru că, înainte de toate, aici nu avem pathos. Aici suntem o apă și-un pământ și, vorba lui Florentin Petre, avem credit la bănci.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER