Veronika Varju locuiește în Veszprem și nu lipsește de la niciun meci al echipei de handbal din localitate. Tânăra l-a cunoscut pe Marian Cozma, handbalistul care a fost ucis în urmă cu patru ani, în urma unui scandal dintr-o discotecă din Veszprem. În ediția de mâine a ziarului Pro Sport, vă prezentăm povestea Veronikăi și a altor suporteri care l-au comemorat sâmbătă pe Marian Cozma.
La câteva zile după moartea handbalistului, Veronika i-a scris acestuia o scrisoare. Ne-a permis să o publicăm. Varianta în limba română a scrisorii (tradusă de Laszlo Arpad) o puteți citi mai jos:
Bună, Marian!
Știu că acum ești foarte departe, dar chiar așa, nu ai fost niciodată atât de aproape ca și acum. Mi-e greu să îți scriu fără să îmi curgă lacrimile. Nu te-am văzut niciodată plângând, poate doar câteodată am văzut lacrimi de bucurie în ochii tăi. Țin minte când te-ai transferat la Veszprem și mă miram cât de înalt ești și chicoteam cu ceilalți că ai mișcări mai neîndemânatice pe teren. Recunosc că nu ți-am prezis un mare viitor în echipă, dar tu ai ținut să ne contrazici cu vârf și îndesat. Treceau săptămânile și lunile și tu ai fost din ce în ce mai în formă. Ai avut un merit deosebit în câștigarea campionatului de anul trecut (n.r., 2007) și ai jucat foarte bine în Cupa Cupelor. În luna mai, în piața Ovaros, țin minte că aveai pe tine un tricou roz și pe gât medalia Cupei Cupelor. Stăteai pe podium și se vedea cât de fericit și sigur pe tine erai. Te îmbrățișai cu Vujin și cântai cântecele suporterilor, iar noi cântam împreună cu voi și săream în sus de bucurie. Chiar și după sărbătoarea oficială, nu ai fugit, ai stat de vorbă cu toți și ai avut o vorbă bună pentru fiecare. Pe copii îi luai în brațe și îți făceai poze cu ei. Ai suportat cu stoicism avalanșa de suporteri care îți cereau autografe.
Peste câteva zile, am câștigat campionatul după ultimul meci jucat în vechea sală și după acel meci am vorbit prima dată cu tine. Chiar și după acel meci foarte obositor, ai avut energia de a face glume cu suporterii adunați acolo pentru a sărbători. Repetai foarte des că trebuie să pleci, pentru că te așteaptă autobuzul, dar tot ai rămas cu noi și ai vorbit cu fiecare. Nu ai venit la sărbătoarea de final de sezon și cu toții ți-am simțit lipsa. Ai trimis un mesaj, că nu poți veni, deoarece ai examene la facultatea de sport. În luna iulie, după festivitatea de inaugurare a noii arene, m-am așezat lângă tine pe bordură. Erai singur acolo, obosit. Am discutat mult și păreai că ești foarte mândru că ai luat examenele. Ziceai că la un moment dat o să dai și la doctorat, după ce o să-ți închei cariera de jucător și că ai de gând să urmezi o carieră de antrenorat. De câte ori ne-am întâlnit, ai fost mereu foarte amabil cu noi. Dacă vroiam să facem poze, veneai cu mare drag și spuneai că ne costă 5.000 de forinți și la fiecare întâlnire, negociai alt preț. Nu ratai nicio ocazie să faci glume cu noi. Și cu colegii tăi, tot timpul făceați glume unul cu celălalt. Țin minte că, la Supercupa din septembrie, a mers la tine prietena mea și ți-a zis „Marian, îmi vine să te iau în brațe”, iar tu ai întrebat-o ce înseamnă. Nu a reușit să îți explice prin cuvinte și, într-un final, te-a luat în brațe. De fiecare dată când ne amintim de faza asta, râdem cu poftă.
La un meci din Champions League organizat în luna noiembrie, echipa a rămas mult timp în arenă să dea autografe, dar se vedea că nu îți pare rău că trebuie să rămâi peste program, pentru că, după ce ai făcut un scurt duș, ai ieșit în șlapi zâmbind și de abia așteptai să stai de vorbă cu suporterii pe care-i cunoșteai. În timpul ăsta, eu vorbeam cu jucătorii islandezi, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă știu vreun club unde se pot distra, iar eu le-am spus direct că asta trebuie să îi întrebe pe Cozma și Vujin. Imediat au izbucnit în râs și sunt sigur că te-au întrebat unde se pot distra în oraș. Tu te-ai dus întotdeauna acolo unde erau petreceri pe cinste, iar petrecerile nu erau niciodată la fel de bune precum când erai tu acolo. Iubeai viața, fetele, îți plăcea să dansezi, îți plăcea muzica, dacă te puneai în mașină, primul lucru pe care-l făceai era să dai muzica la maxim.
Vineri ne-am văzut în mall, erai la casă, te pregăteai să plătești, dar aveai timp și să răspunzi întrebărilor celor care stăteau la coadă în spatele tău.Le ziceai că aștepți meciul de a doua zi, cu Fured, pentru că ți-ai revenit după accidentare și deja ești nerăbdător să joci. Sâmbătă, ca de fiecare dată, am fost la meci, eram foarte fericită, pentru că, după lunga perioadă de vacanță de iarnă, am văzut din nou echipa jucând și țin minte că ai dat patru goluri în meciul acela. Și de data aceasta, ne-am văzut după meci, ai semnat pe fularul fratelui meu mai mic, dar de data asta erai puțin grăbit. Nu ai rămas să stai de vorbă cu noi și chiar glumeam că vei rămâne doar dacă îți plătim 20.000 de forinți pentru poză. Tu te uitai în spate și râdeai. Peste câteva zile, am intrat în cafeneaua arenei și atunci am primit răspuns pentru toate acestea. Stăteai pe o canapea și țineai mâna unei fete frumoase cu păr închis la culoare.Te-am privit și am zâmbit. Te-ai uitat la mine, ai zâmbit la rândul tău și ai dat din cap de parcă ai fi vrut să spui „Da, pentru ea m-am grăbit. Așa-i că e frumoasă? Ea e prietena mea și suntem fericiți împreună”. Asta e ultima mea imagine cu tine și o pun acolo unde țin cele mai frumoase amintiri. Nici acum nu îmi vine să cred, îmi este greu să spun că a fost ultima amintire. Mă întreb întruna de ce și nu găsesc răspuns. Parcă aș fi avut un blackout și încerc să evit realitatea, dar o voce interioară îmi spune în fiecare zi să te vizitez și să aprind o lumânare nouă.
Aștept duminica, pentru că presimt că o să fii pe teren, poate chiar în tricoul tău preferat, cel albastru și că vei ieși din vestiar cu acea determinare specifică ție. Prima dată îi saluți pe suporteri, iar apoi, timp de 60 de minute, îi ții în teroare pe cei din echipa adversă. Mariane, e duminică, sunt aici în arenă, la locul meu obișnuit. Cu toții avem tricouri negre pe noi, mă uit la ceas și nu înțeleg unde întârzii. Suporterii îți strigă tare numele, apoi urmează un minut de tăcere. Vine fluierul de început, te caut cu privirea, apoi îmi pun capul pe umerii prietenei mele, care stă lângă mine. Nu am de ce să neg, mă apucă plânsul. Abia mai pot să spun ce vreau, toată săptămâna mă mințeam singură că o să fii aici, dar nu ai venit. Îmi adun energia, pentru că știu că acum plânsul nu mă ajută. Urlu tot meciul, și doar după ultima apărare a lui Peric îmi dau drumul la plâns. Cu toții plângem, Mariane. Știu că ai fost la meci și că vei fi de acum înainte alături de echipă, însă vei fi invizibil. Niciodată nu am văzut pe chipul băieților atâta tristețe, atâta determinare. Contrar circumstanțelor, au câștigat meciul. Am câștigat, Mariane, pentru tine, cu tine.
Amintirea acestei duminici o pun acolo, lângă ultima amintire cu tine, atunci când stăteai pe acea canapea și zâmbeai spre mine. Întotdeauna o să îmi aduc aminte de acel zâmbet. Desigur… Mariane, ne vedem la următorul meci!
Cu o îmbrățișare prietenească, Varju Veronika
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER