Să fie vreo două săptămâni de când o fată bălaie și ageră, care sare cu parașuta ca să povestească apoi în ziar cum a fost, m-a întrebat dacă am auzit de Teodor Lucuță. Cum să n-aud, l-am și văzut jucând, fundaș stânga în echipa națională, într-un 2-2 cu Spania la Craiova! Știam că are necazuri, că-i tăiaseră un picior și am îndemnat-o pe Sorina Oprițescu, fata bălaie, să-l caute și să scrie despre el. N-aveam nici un număr de telefon și i-am sugerat să-l sune pe Cornel Dinu să i-l dea. Nu știu dacă l-a sunat pe Mister, dacă l-a găsit altfel și nici nu mai contează.
Sorina, care are 21 de ani și n-avea cum să știe prea multe despre Lucuță, l-a găsit la spital, îi tăiaseră și al doilea picior, nu mai insist, povestea e redată pe larg în această pagină. Zi de zi întrebam de reportaj și plecam din ședința de sumar resemnat că întotdeauna actualitatea are prioritate în fața materialelor care pot să apară și azi, și mâine, și peste o săptămână, și altădată…
Ieri am aflat că bietul nea Luca s-a prăpădit, încă tânăr la 57 de ani, dar ciuruit de boli. A fost o dublă tristețe, a morții unui om pe care l-am văzut transpirând pe teren și a subiectului care din reportaj a devenit elegie postumă. După cum dublă e și lecția pe care am primit-o. Întâi că atunci când scrii despre un om suferind, nu-ți hrănești doar cititorii, nu-ți îngrași neapărat tirajul, dar îl bucuri și pe el, pe subiect, îi dai un medicament miraculous, pe care din păcate Lucuță n-a mai apucat să-l ia. Abia mai apoi că nu există teme actuale sau perene, ci doar teme pe care le amânăm la nesfârșit, robindu-ne la jugul acestui mecanism infernal al uzurii zilnice, menit din când în când să transforme viii în morți. E un regret care pe nea Luca nu-l mai ajută cu nimic.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER