Dacă o privim pe Chelsea ca pe fotbalul însuși, greșim. Chelsea nu e Papa venit în vizită în România, ci e doar deținătoarea la zi a Ligii Campionilor. Ca orice campioană care n-are în sânge succesul (până la titlul luat cu Mourinho în 2005, publicul de pe Stamford Bridge nu se mai bucurase deplin de vreo jumătate de veac), după o mare performanță reușită singular Chelsea a coborât în mod logic, pozând în investiția finanțată abundent, dar negestionată ca lumea. Nu mai repetăm discuția cu plecarea lui Di Matteo, cu chinurile lui Rafa și cu rolurile de boiernași scăpătați pe care Terry și Lampard le joacă. Aerul lor e aristocratic, într-adevăr, dar mai au nevoie și de celelalte elemente vitale în afară de aer.
Dacă am spune că nouă ne convine rolul de buturugă mică, am isca o întreagă teorie a emancipăriii naționale. Dar într-adevăr ne place uneori să savurăm șansa a doua, atunci când ni se arată. Iar de două ori în istorie, prin altceva și nu prin Steaua, am și reușit să eliminăm clubul campion al Europei la acel moment.
De Dinamo 1983 probabil că-și aduc mai mulți aminte. Dacă însă ne lasă memoria, putem să-i sunăm pe Mulțescu, pe Țălnar, pe Orac. Am putea să-l contactăm și pe Dinu, dar el nu mai era în iarbă, ci îndeplinea rolul de secund al lui Nicușor. Deja pentru Nicușor avem nevoie de Google și de-acolo vom afla că de fapt îl chema Nicolae Dumitru și a fost un antrenor cu multe titluri, care s-a confundat cu Dinamo vreo 20 de ani. A fost atunci 3-0 la București, într-o noapte cu torțe făcute din ziare, un rezultat imens în fața unei echipe care cu câteva luni în urmă bătuse în finală pe Juve, cu Boniek și Platini în echipă. Acolo, nemții, cu Magath și Kaltz în teren, au refăcut și au ajuns și ei la 3-0, dar Țălnar și Mulțescu n-au fost de acord cu prelungirile și au marcat două goluri care au parafat imensa performanță.
Dar prima eliminare a unei deținătoare a Cupei Campionilor s-a petrecut și mai demult, în 1970, iar sursele care ar putea povesti s-au împuținat întristător. De la UTA acelui an, antrenorul Nicolae Dumitrescu, poreclit Coco, din cauza unui început de cocoașă pe care o căra în spinare ca jucător interbelic, nu mai putem auzi nimic. A murit acum 14 ani, după cum au pierit și Broșovschi, și Calinin, și Gornea. Nu știm nimic de Otto Dembrovschi, un atacant, altul decât cel cu statuie în Mexic. Trăiesc în schimb Flavius Donide la Arad sau Mircea Petescu în Olanda. Ei ar putea povesti cum la meciul tur, de la Rotterdam, ai noștri s-au dus cu echipament preponderent roșu, ca al olandezilor, și l-au primit spre folosință pe cel de rezervă al adversarilor, verde. A ieșit un 1-1, cu golul nostru marcat de Florian Dumitrescu, zis Bubu, și apărat acasă cu dinții, pentru un 0-0 care avea să asigure calificarea la gol reușit în deplasare. La olandezi jucau Van Hanegem, de care sigur s-a auzit, suedezul Kindwal sau stoperul Rinus Isreal, care la începutul anilor 90 a venit antrenor la Dinamo. Antrenor atât la Feyenoord 1970 cât și la Hamburg 1983 era unul și-același. Austriacul Ernst Happel, care a murit și el acum aproape douăzeci de ani și nu mai poate vedea cum românii încearcă pentru a treia oară ce au reușit deja de două ori.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER