Nu trebuie să privești acea hidoșenie de poză, cu un tănăr aflat în cărucior cu rotile, având piciorul sfărâmat și desprins de trup, ca să-ți dai seama ce groază trebuie să fi fost la Boston. Nu mai contează nici că era maraton sau altceva, esențial e doar că se strânsese lume multă, așteptat de multă, laolaltă. Nici intensitatea zgomotului nu contează, ci doar bilanțul victimelor. Și ideea că în 2013 lumea încă nu e sigură, așa cum nu va fi complet sigură niciodată.
De prisos sunt și divagațiile puhoiului de specialiști care ezită să numească explozia atentat, dar care sunt de acord că a fost vorba de bombe. Pai dacă au fost bombe, atunci nu a fost atentat? S-au pus singure? Sau atentate sunt doar cele revendicate explicit de anumite organizații, ca să avem la modul concret ce să stigmatizăm în următorii ani?
Ce nu e de prisos, precum aceste filosofii de doi bani, riscă să devină periculos, măcar prin comparație. Întâmplările tragice din America au venit la doar 24 de ore după evenimentele scârboase din Giulești. (Scuzați cuvântul, dar scârba fizică se induce automat când vezi că în capul unui om se toarnă o zeamă nedefinită). Au apărut și aici, mai ales pe rețelele de socializare, diverși zevzeci care cauționează violența românească prin prisma violenței planetare. Cum adică, dacă în America, în locul cel mai safe de pe Pământ cad Gemenii ca spicele și bubuie bombele în centrul Bostonului, ce mare lucru e o pungă cu ceai-cola deșertată în capul antrenorului advers sau o brichetă țintită bine către Chiricheș? Sau un scaun zburând spre gazon, sau o torță, sau o petardă?!
Violența tot violență e, fie că-i dai unuia o scatoalcă după cap, fie că-l arunci în aer! Nu suntem nici mai proști, nici mai înapoiați ca americanii, suntem doar mai răbdători în a ne suporta pe propria piele micile noastre atentate. Ne folosim ca pretext de violența lumii ca să ne explicăm furia și mitocănia noastră, pe care altfel nu ni le putem explica.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER