Steaua e mereu personaj principal. Umple tribunele, aleargă de aproape un an de zile în același ritm, dar a început să cam obosească. Vârful a fost undeva prin martie, acum totul funcționează din inerție, la adăpostul unui avantaj pe care nimeni n-a avut dimensiunea să-l amenințe. Vocația victoriei nu mai e atât de accentuată și, ca să găsim o frază convenabilă, mecanismul lui Reghe dormitează în așteptarea asaltului de la anul.
Spunând ce ne vine la gură, Steaua și-a pierdut mult din suflu și așteaptă finișul ca pe o izbăvire. Petrolul e o clădire nouă, din beton și sticlă, care și-a populat birourile somptuoase cu funcționari imigranți din Haiti, Bolivia și Africa Centrală. Contra a pus ordine în acest Turn Babel, imigranții vin la serviciu la timp, dar de sclipit sclipește doar galeria. E o ordine enervantă, tulburată doar de datul din din mână al centrafricanului Manasse, venit să strice o geomertrie care în campionatul viitor va conta mai mult ca acum.
Al treilea personaj al piesei a fost Tudor. A dat două penaltyuri Stelei, al doilea destul de neclar, pentru că parcă înainte de henț a fost un pui de fault la Geraldo. Dar nu asta l-a urcat pe maestru pe afiș la rang de protagonist, ci sâcâiala cu care a suflat în fluier timp de 90 de minute, și când trebuia, și când nu. Un meci și-așa destul de lent s-a văzut fărâmițat în sute de bucăți lipsite de orice fel de continuitate. Campionatul acesta aproape fără istoric poate merita un derby de clasament pe care să-l ținem minte și altfel decât pe o simfonie întreruptă mereu și strident de același țignal și de același rictus sadic la fiecare gest și la fiecare cartonaș.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER