Povara campionilor anticipați

Steaua trăiește dramoleta de a obține egaluri în loc de victorii. E și asta o suferință într-un moment în care alții ba nu iau licența, ba nu intră în cupele europene, ba chiar retrogradează. După fiecare meci, patronul are câte doi-trei clienți pe care-i martelează sau două-trei posturi, mereu altele, pe care urmează să le acopere în viitorul apropiat.

E o formă de presiune pe care acești jucători care au dus greul sezonului atât în campionat, cât și în Europa, n-o merită. E normal ca la final de sezon, cu acest avans kilometric în fruntea clasamentului, oamenii să se relaxeze, iar concentrarea va scădea și mai mult după ce, peste o etapă, două sau trei, Steaua va deveni campioană matematic. În lipsa mizei, dispar atât asprimea, cât și ambiția de a-ți propune să fii aspru.  Peste trei etape Rusescu va rata și mai mult, dar n-ai ce să-i zici, pentru că el te-a scos când îți era mai greu, Chiricheș e posibil să mai dea autogoluri și e de așteptat ca Tănase să fie și mai apatic. Dar Steaua va fi campioană, iar reproșurile nu vor mai avea nici un rost.

O echipă cu 10 sau cu 15 puncte avans ar trebui să fie un bastion al relaxării, nu un spațiu al terorii că o pasă greșită te poate pune pe lista de transferări. Unii antrenori, în ultimele etape care nu mai contează decât pentru statistici, trimit titularii în vacanță și joacă finalurile formale cu mai mulți tineri. Abia aici poți vedea cum stai cu schimbul doi, aducând puști de 19-20 de ani în locul celor care și-au julit oasele pentru titlu. E mai bine să experimentezi cu juniori decât să spui că unii care au jucat 60-70 de meciuri sunt prea obosiți sau prea relaxați. Păi nu e normal să fie?

Ă‚sta e mersul astrelor pe boltă și al lucrurilor în viață. Dacă iei campionatul în minutul 94 al ultimei etape, ești erou, însă dacă ai 15 puncte avans cu 7 etape înainte de final, atunci lumea te ceartă că ești relaxat. Asta în caz fericit, pentru că poți trece drept expirat sau te poți pomeni chiar pe lista de transferări. E o formă ciudată de recunoștință, căreia cu greu i te poți opune.