Acum cam zece veri, dintr-o Atenă toridă, înroșeam telefonul cu număr de Grecia al lui Sânmărtean și pe cel cu număr de România al lui Victor Becali, care-l impresaria atunci și care tocmai îi mijlocise transferul la Panathinaikos. Nu mă fâțâiam prin Plaka și prin Piața Omonia strict pentru Sânmărtean, dar dacă tot eram acolo, n-ar fi stricat un interviu cu un tânăr de 23 de ani luat de un mare club direct de la provinciala și nesemnificativa Gloria Bistrița.
Victor Becali, aflat la București, mă asigura că-l convinge el pe Lucian să dea interviul. N-a reușit și n-am reușit, întorcându-mă acasă încurcat rău, străduindu-mă în zadar să pricep de ce un tânăr aflat pe val evită cu atâta înverșunare mediatizarea.
A fost un episod straniu, dar el definește și explică traseul aproape indescifrabil al acestui mare talent pe care în 2002 Hagi îl compara cu Platini. În șase ani de carieră în străinătate, Sânmărtean n-a adunat 50 de meciuri oficiale. Mult timp accidentat, părea să se stingă și să nu mai ajungem în acest mai 2013 să scriem despre posibila mutare a sa de la Vaslui la Steaua ca despre transferul anului.
Citind ultima sa declarație (între timp Lucian a devenit mult mai comunicativ, definindu-se ca un tip cu personalitate, încăpățânare și opinii ferme), există tentația perplexității. El spune că nu-l interesează Liga Campionilor, ci doar banii, ceea ce poate părea halucinant în gura unui fotbalist obișnuit. Dar în gura unui tip de 33 de ani, care a reapărut la rampă după 30, după ce a cam stat ascuns între 24 și 29, propozițiile capătă nuanțe mai ușor de înțeles.
Ajungând la Vaslui la 30 de ani și făcând trei campionate excelente, probabil că Lucian și-a dat seama că, dacă ar fi fost mai norocos, ar fi putut câștiga în carieră mult mai mult. Platini de România, ediție 2002, patent Hagi, a devenit târziu, abia în toamna operei sale pe gazon, cel care ar fi trebuit să fie tot timpul. Așa că e normal ca, dorit insistent de Steaua, să se alinte pe plan financiar și să nu muște frazele răsunătoare despre gloria de a juca în cea mai mare competiție a cluburilor. Lucian știe perfect pe ce se bazează. Unii spun că fizic nu poate duce două meciuri pe săptămână, alții că e un tip cu toane. Dar, scuzați sentința, e de la distanță cel mai bun fotbalist român care a jucat în România în ultimii cinci ani! (Am spus român pentru că primii doi în clasament sunt Wesley și Adailton, alături de care a făcut o tripletă de vis, neputându-ne explica vreodată cum de Vasluiul n-are nici un trofeu de admirat în vitrină). Sânmărtean e capabil să câștige de unul singur un meci, să bată lovituri libere în vinclu sau să centreze cu exteriorul fără să se uite la minge. Toate astea se plătesc scump, iar cine nu înțelege, să-l întrebe pe Adrian Porumboiu cât costă asemenea rafinamente.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER