Bayern a ajuns la al cincilea trofeu suprem și a meritat să învingă din prima până în ultima secundă. Dortmund rămâne cu povestea ei frumoasă, cu regretele ei și, măcar printr-un șir de coincidențe, cu o perspectivă sumbră.
Nu e dramatic să te bată Bayern în finală, dar poate deveni îngrijorător. Precedentele patru învinse, după ce au pierdut în fața bavarezilor, au trăit drama de a se automistui, de a nu mai ajunge niciodată atât de sus ca în momentul în care jucau finala contra Münchenezilor. Patru povești scurte și frumoase despre patru echipe veleitare, ajunse în ultimul act continental și dispărute înapoi în învelișul lor care nu le-a permis mai mult decât a fi la un moment dat temerare.
1974, Atletico Madrid. Spaniolii au deschis scorul în prelungiri și au fost egalați cu un minut înainte de finalul acestora printr-o lopată ciobănească a stoperului bavarez Georg Schwarzenbeck. Ani de zile colegul de linie al lui Beckenbauer și apoi ani de zile proprietarul unei prăvălii de tabac aproape de Marienplatz. În acea vreme nu se inventaseră loviturile de departajare, așa că finala de la Bruxelles s-a rejucat în 48 de ore. Bavarezii i-au rupt cu 4-0, iar spaniolii au deplâns mult timp absența lui Ayala, acel argentinian cu plete care fusese eliminat în turul precedent, cu Celtic. Deși în garnitura lui Atletico jucau atunci viitori mari antrenori, ca Irrureta sau Aragones, deși în poarta lor stătea Miguel Reina, tatăl lui Pepe, la fel de pleșuv ca și fiul, Atletico n-a mai ajuns mulți ani sus. Până la București, în 2012, când cu Radamel și cu Bilbao. 1975, Leeds. 2-0 scurt pentru Bayern la Paris, pe Parc des Princes. Englezii, cu mulți scoțieni în echipă, cu Billy Bremner, cu Lorrimer sau Joe Jordan. Plus galezul Yorath, atacant, viitor mare antrenor. Lipsea Gordon McQueen, acel stoper scoțian blond ca laptele. Cică ar fi fost accidentat. Atât de accidentat încât peste trei zile avea să egaleze la București în minutul 90, într-o fază pe care Rică Răducanu o ține minte și azi. După acea finală Leeds n-a mai fost Leeds. Coborârea le-a fost ajutată și de Craiova, care i-a bătut în dublă manșă în 1979. Au dat semne de viață spre 2000, când s-au dus până în semifinalele Ligii, apoi s-au prăbușit din nou, până în eșaloanele inferioare.
1976, Saint Etienne. Echipa de astăzi a lui Bănel. Atunci a lui Rocheteau, Janvion, Larque, Lopez, cu toții aflați în așteptarea lui Platini, care urma să vină de la Nancy. A fost atunci, la Glasgow, 1-0 pentru Bayern, iar stephanezii, deși l-au luat pe Platini, n-au mai ajuns niciodată să joace o finală.
2001, Valencia. Cu Oliver Kahn formidabil, bavarezii câștigă la penaltyuri pe San Siro. Valencia, cu Adi Ilie introdus spre final, mai jucase o finală cu un an înainte, pierdută clar, 0-3, în fața Realului. După 2001, Valencia lui Mendieta, Aimar, Carboni, Angloma sau a recentului antrenor Pellegrino nu s-a mai regăsit, fiind afundată și de acea glorioasă pentru noi baie de nămol din Ghencea.
Așadar, atenție Borussia! Unde atinge Bayern, nu crește, ci se usucă! Ar fi păcat, că prea e o echipă frumoasă. Dar frumoase au fost și cele patru din scurtele povești de mai sus.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER