Oltchim a anunțat că nu vrea să participe în Liga Campionilor. Mai exact, că nu poate. Că n-are cu cine. O veste tristă, după ani de performanțe uluitoare. O veste tristă pentru sportul românesc aflat într-o permanentă cădere liberă. Nu e o surpriză și, cu atât mai mult, e o veste care ar trebui să deschidă ochii multora.
Sportul finanțat din surse publice – fie că vorbim de primării, consilii, regii, mine, sindicate, fabrici și uzine ale statului – este sortit falimentului. Mai devreme sau mai târziu apare o problemă – insolvență, DNA, alegeri, căpușe. În plus, nu întâmplător în viziunea UE sportul este entertainment. Nu există fonduri europene pentru sportul de performanță, care ar trebui să se susțină din ce generează: imagine și audiență. Îi va fi greu la început, nu toți vor putea să trăiască din asta sau vor putea doar dacă își regândesc din temelie afacerea. Adică o gândesc ca pe o afacere. Este unul din motivele pentru care sunt încă îngăduitor cu proiectul Negoiță la Dinamo. Cred că asta vrea să facă și merită măcar o perioadă de grație.
Oficial, finanțarea publică a sportului este justificată cu „fenomenul social” care este sportul. Teoretic sună bine. Și probabil aduce voturi. Dar în realitate, justificările au fost altele: alegerile și/sau scurgerea de bani în diverse direcții. Exemplul CSM București este un model de aruncare a banilor pe geam, de fapt în valizele cine-știe-cui. Cu atât mai mult dacă chiar e un fenomen social sportul trebuie să fie finanțat în mai mare proporție de acel „social”
În unele cazuri s-a reușit performanță. Mă gândesc la Oltchim, la Petrolul acum, la Timișoara cândva. Dar suficient? Care a fost „return on investment”? A crescut audiența sportului? A crescut numărul copiilor care se fac sport? Nu, ba chiar cred că ambele au scăzut. A crescut numărul turiștilor în respectivele orașe după ce străinii au auzit de echipele respective în cupele europene? Nu există o confirmare a unei asemenea situația, dar n-am remarcat să explodeze turismul la Timișoara, Ploiești sau Vâlcea. Și atunci? Ce însemnă fenomen social? 400.000 de timișoreni susțin o echipă la care vin, în momentele bune, o zecime din ei, iar acum chiar spre o sutime.
Într-o discuție recentă cu Mihai Mironică am constatat, în același context, inutilitatea absolută a Ministerului Sportului. În afară de a împărți relativ niște bani, nu mulți, ocazie cu care nemulțumește toate sporturile, ce face ministrul în plus? Mai apare pe la niște acțiuni, mai taie niște panglici, mai ține câte un discurs plicticos și mai adună niște notorietate. Cam atât. Nu e cam puțin? Chiar trebuie minister pentru asta?
Teme de reflectat. Dacă vrea cu adevărat cineva ca sportul românesc la un moment dat să renască.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER