O acțiune curajoasă a dinamoviștilor a ajuns subiect de critici din partea fariseilor de serviciu. Imprimarea chipului lui Hîldan pe noul echipament nu este kitsch, ci ghici, o simplă chemare către normalitate.
Când griul și lehamitea îți domină viața de zi cu zi, este nelalocul lui să îți strigi ifosele la fiecare nuanță apărută pe firmament. E ca nuca-n perete să le ceri celor famelici să evite excesul de hrană. Nu îți poți da aere de expert în estetică atunci când singura „estetică” a vieții zilnice este lipsa de „aer”. Într-un final, e excesiv să te ferești de excese când mediocritatea te omoară.
În 2004, după victoria de la Zeleznik, Steaua s-a văzut condusă de către sârbi cu 2-0, chiar pe Ghencea. Am auzit atunci tribunele strigând pentru prima dată numele lui Lăcătuș, deși Zenga abia apucase să îi învețe pe nume pe Dică și compania. Mult mai târziu, italianul a recunoscut: „Am înțeles, apoi, că fanii nu îmi cereau demisia, ci doar invocau spiritul de luptă al simbolului lor”.
Să privim ideea noii conduceri a lui Dinamo în același registru. Ca o rechemare a spiritului dinamovist. Imaginea lui Hîldan pe noul echipament al „câinilor” poate fi doar locul de întâlnire între tribune și conducere. Oamenii ăștia își dau mâna pe tricoul lui Dinamo. Unii cu bani albi în buzunar, alții cu puțin roșu în obraz.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER