Dacă n-ați apucat să citiți interviul luat de Cătălin Mureșanu lui Radu Nunweiller, încă aveți timp să o faceți. E o destăinuire a unui om din generația Eusebio, termen actual în aceste zile în care Perla Mozambicului tocmai a trecut dincolo.
Radu Nunweiller e stabilit de peste treizeci de ani în Elveția, unde a tăiat-o din postura de fotbalist veteran la Corvinul Hunedoara, însurat cu o jucătoare de tenis, prietenă cu Mariana Simionescu, proaspăt măritată cu Bjorn Borg, care tocmai câștigase în acea vară al cincilea Wimbledon consecutiv, după o finală epocală cu John McEnroe. Având în vedere mariajul româno-suedez, Securitatea nu s-a prea băgat, așa că Radu n-a avut soarta lui Marcel Răducanu, Viorel Năstase, Peggy Sătmăreanu sau a altor fugiți din țară.
Dar nu despre alegerea libertății e vorba (la Radu Nunweiller ea a survenit la 36 de ani, vârstă la care nu se mai punea problema continuării carierei la nivel înalt), ci despre anii scurși până în acel moment, în lungii ani petrecuți în România nu doar de Radu Nunweiller, ci și de Cornel Dinu, Mircea Lucescu, Dumitrache, Rică Răducanu, Dobrin sau alții care au bifat fiecare cam patru sute de meciuri în prima divizie românească tocmai pentru că n-au avut prilejul să plece.
Astăzi, ciorba de la prânzul duminical capătă brusc gust în clipa în care Marica intră pentru douăzeci de minute nesemnificative în garnitura periferică a lui Getafe. Savurăm știrile de la Tottenham despre Chiricheș sau de la Manchester despre Pantilimon. Îl trecem în revistă chiar și pe Săpunaru, care iese în evidență prin bravura de a comite un penalty contra Barcelonei. Acești băieți, Ciprian, Vlad, Costel, sau Cristi sunt liberi de a circula de-a lungul și de-a latul planetei, de a semna cu cine vor și de a nu fi întrebați la aeroport, de niște domni cu gulerele ridicate la hainele de piele, ce au în geanta cu obiecte personale.
Cornel, Mircea, Radu, Răducanu, Florică sau Gicu, mai vârstnici cu vreo patru decenii decât cei de astăzi, n-au avut acel noroc. Deși la ei nu se punea problema de Getafe sau Elche, ci de Real Madrid sau de Bayern. În 1972 Dobrin aproape că semnase cu Realul. Santiago Bernabeu îl dorea enorm, îl și invitaseră la meciul de retragere al lui Gento. S-a opus Partidul și transferul nu s-a mai făcut. În aceiași ani, Dumitrache era dorit de Juventus. Rețineți, de Juventus, nu de Sassuolo! În discuție intrase și amplasarea în România a unei linii de fabricație a FIAT-urilor de mic litraj. Iarăși, s-a opus Partidul. Tot cam pe atunci, cu prilejul unui turneu al echipei naționale în Brazilia, Fluminense l-a vrut pe Mircea Lucescu. Erau anii în care brazilienii încă nu invadaseră Europa, iar Fluminense putea însemna uneori chiar jumătate din selecao. Mai târziu, undeva prin 77-78, Bayern l-a vrut pe Cornel Dinu, ca să acopere retragerea lui Beckenbauer, dar iarăși nu s-a putut.
Cam asta e explicația generației de sacrificiu invocate de Radu Nunweiller. În asta consta sacrificiul. În a fi dorit în străinătate la nivelul cel mai înalt și în a nu putea pleca decât fugind, părăsind țara ilegal, luându-ți adio pe vecie de la echipa națională și expunându-ți rudele rămase în țară presiunilor Securității.
Da, ca fotbalist bun al acelor ani puteai să-ți permiți un șpriț la Athenee Palace, o mașină de import din RDG sau Cehoslovacia și cam atât. Deși te doreau Real sau Bayern, trebuia să rămâi aici și să joci duminica viitoare contra lui ASA Tg Mureș sau Chimia Rm. Vâlcea. În asta consta sacrificiul și acesta e motivul pentru care acei oameni atât de valoroși, dar atât de nedreptățiți, merită tot respectul nostru.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER