Am deschis ochii pe handbal în 1974, la finala mondială de la Berlin. Am văzut atunci, la un televizor Rubin cu butoane de os, marea victorie a României și am aflat că era a patra. Adică eram de patru ori campioni mondiali! Rupeam RDG-ul, dădeam de pământ cu rușii lui Ampilogov numiți atunci URSS, nu stăteam de vorbă cu Ungaria, cu RFG-ul, deși acolo juca Wunderlich, care trecea drept cel mai bun jucător al lumii. Aveam prombeme doar cu sârbii, eternul complex iugoslav, era unul Krivokapic care rupea poarta de la 9 metri, poate singurul din lume căruia marele portar Penu nu-i putea face față.
Deși se spunea că Wunderlich, un albinos cu ciolane zdravene și cu brațe de hamal în port, ar fi cel mai bun din lume, eu, copilul care-mi scrisesem cu cretă numărul 3 pe bluza de trening și dădeam la perete cu o mingiuță de cauciuc, n-aveam nicio îndoială că Gațu e cel mai bun din lume. Gațu era altceva. Părea Gulliver în țara uriașilor, dar făcea orice cu mingea. Venind spre fotbal, era ceva între Dobrin și Dumitrache, sau mai târziu, între Balaci și Cârțu. În handbalul său nu era nimic căznit, totul părea firesc, ușor și chiar distractiv. După retragerea lui, au trebuit să treacă niște ani până să-mi placă iarăși un handbalist, iar acela a fost Maricel Voinea de la Baia Mare. De aceea, pentru el, mulți ani am fost suporterul lui Minaur.
Acela era handbalul în alb-negru, în care România era o forță, și la echipa națională, și la cluburi. Fetele profesorului Pilică Popescu erau și ele bune, dar nu la nivelul băieților. La Olimpiada de la Moscova rușii ne conduceau cu vreo 7 goluri la pauză, dar am revenit și i-am bătut. Eram în vacanța de vară la bunici, iar bunica a avut neinspirația să ne cheme la masă în repriza a doua. Bunicul, care acum are 98 de ani, i-a răspuns, ardelenește „No, nu viu acum să știu că nu mai mânc veci”.
Handbalul jucat de Gațu a trecut demult, lăsându-ne aceste amintiri de neșters. Handbalul condus de Gațu e cu totul altceva. E falit, deși am avut Oltchimul, dar Oltchimul a fost mereu o chestiune de stat, finanțat cu lefurile întârziate ale unor oameni care iubeau echipa, dar aveau prostul obicei ca uneori să blocheze șoseaua națională că nu și-au primit salariile. Acum ne pregătim să-l aducem pe Vestergaard antrenor la CSM București. CSM e echipa Primăriei Capitalei, iar când am citit că 300.000 de euro din bugetul local se vor duce pe salariul ilustrului antrenor, am privit munții de zăpadă de pe străzile centrale, neridicați încă la două săptămâni de la ultimul viscol.
Handbalul nu mai înseamnă aproape nimic la nivel de investiție privată, înotând printre cluburi finanțate de primării. Au mai rămas doar șapte mii de sportive legitimați, cu juniori cu tot, dar Adunarea Generală care va alege luni președintele are peste două sute de electori. Adică un votant la vreo 30 de jucători, ceea ce e odios! În curând s-ar putea să avem paradoxul cu mai mulți votanți decât practicanți activi!!!!!
Contravarianta lui Gațu se numește Sandu Dedu. Nici el nu e vreun agarici în handbal. A ieșit campion cu Timișoara, a jucat ani mulți la Steaua, a îmbrăcat tricoul Barcelonei, care în handbal înseamnă aproape același lucru ca și în fotbal. Conduce de-o vreme Liga Profesionistă și cei din preajma lui zic că are abilități de manager. E clar din epoca televiziunii color și are dreptul să ne tragă de mânecă și să ne spună că în acest sport încă trăim cu nostalgia imaginilor alb-negru și procedăm managerial ca pe vremea lor.
Fără să dețin toate datele problemei, judecând doar ca un supporter care l-a iubit pe handbalistul Gațu, desenându-și cu cretă pe bluza de trening numărul lui, pot gândi cu voce tare că pentru a avea un nou Gațu, ar fi timpul ca Dedu să vină în locul lui Gațu. Poate mai apare și-un Maricel Voinea și poate atunci vom avea iarăși energia de a nu ne ridica din fața televizorului până nu-I batem pe ruși, lăsând ciorba să se răcească în farfurie, precum bunicul, acum mai bine de treizeci de ani.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER