Oamenii de rând ar crede că fetelor nu li se potrivesc sporturile de contact. Aceeași impresie a împărtășit-o și Ionel Pușcașu, component al echipei de lupte greco-romane a României: „Nu mi-aș trimite fetițele la lupte. Acesta e un sport complex, dar e periculos pentru fete. Te dezvoltă foarte frumos, însă se produc lovituri periculoase și accidentări”. Printr-o astfel de experiență a trecut și Adina Popescu, fata care era de nerecunoscut după ce a câștigat vineri medalia de bronz la Turneul Internațional de la Sofia: „Am intrat mai tare cu capul în adversară și m-am lovit. Mi s-au învinețit ambii ochi, dar în zece zile îmi trece”. Însă pe românce nu le sperie nicio accidentare și consideră că luptele au devenit ca un drog. O atitudine care se vede cu ochiul liber atunci când tricolorele scrâșnesc din dinți și își înfig mâinile în luptătoarele din fața lor timp de șase minute. ProSport a stat de vorbă cu sportivele din lotul național de lupte despre viața de războinice pe care au ales-o:
Beatrice Oancea din București, legitimată la Rapid
Totul părea o simplă joacă la început
Cum ai început să practici luptele? Am început cu judo, la vârsta de 7 ani, atunci când am intrat în sala de antrenament împreună cu fratele meu, el fiind mai mare cu doi ani. La vârsta de 12 ani am mers la lupte libere. Totul părea o simplă joacă, după care s-a ajuns la înalta performanță.
Stilul de luptă? N-am avut niciodată forța adversarelor mele, dar de partea cealaltă mă ajută tehnica.
Spune-mi o întâmplare amuzantă de la meciuri. Am una care e amuzantă pentru fete, însă pentru mine nu prea. După fiecare concurs, îmi rămâne o julitură în frunte, de care colegele mele se amuză. E ca o steluță.
Băieților care nu vin din mediul nostru le e frică să iasă cu noi în oraș
Visul tău? Să câștig medalii la Europene, Mondiale și apoi la Jocurile Olimpice.
Băieților le e frică să iasă cu tine în oraș? Da, din păcate, mai ales celor care nu vin din mediul nostru, cu toate că n-ar avea de ce. Nu suntem atât de dure în afara saltelei și bineînțeles că o persoană matură nu ar avea astfel de concepții. În școala generală, fiind mai băiețoasă, am bătut și băieți. Ei mă enervau, iar eu eram sportivă.
Ana Otvoș din Târgoviște, legitimată la Târgoviște
„Nu mi-a plăcut nimic la acest sport. Acum e un stil de viață”
Spune-mi când te-ai apucat de acest sport și ce-ți plăcea atunci când erai mică la el? M-am apucat la vârsta de 14 ani și nu mi-a plăcut nimic la acest sport. M-am trezit într-o horă în care a tebuit să joc și mai târziu a devenit ca un microb, un stil de viață. Am ajuns să mă lupt din dorința de a slăbi. Eram o persoană cu câteva kilograme în plus, iar acest sport dezvoltă corpul armonios, atât pentru fete cât și pentru băieți.
Stilul de luptă? Stilul meu de luptă este puțin cam în pom acum. Vin după o pauză de trei ani, am avut câteva accidentări și nu mă regăsesc prea bine, dar sunt încă în căutări. Îmi lipesesc competițiile și emoțiile de acolo.
Uneori simt că mi se rup organele în mine
Se întâmplă să ai dureri în timpul meciurilor? Se întâmplă să nu-ți simți picioarele. Eu la meciuri simt că mi se rup organele în mine. Sunt niște simțuri pe care trebuie să le depășești.
Spune-mi o întâmplare amuzantă… Eram micuță și participam la Campionatul Național de Școlare. M-am lovit foarte tare la cap și s-a umflat, arbitrul mă trimitea la doctor, dar eu nu voiam, pentru că nu simțeam nimic. Atunci când mi-am atins fruntea și am văzut cât e de umflată, am început să plâng, fără durere. Nu simți nimic în timpul competiției din cauza adrenalinei. Eu de obicei ajung acasă cam avariată, însă îmi revin foarte repede.
Să lupți pentru România e ca și cum ai avea un bebeluș
Ce simți când lupți pentru România?
E un sentiment pe care nu ți-l pot descrie și nu îl pot compara cu nimic. Probabil mai simți asta când ai un bebeluș, dar eu încă n-am unul.
Denisa Macovei din Mangalia, legitimată la CSA Steaua (foto în roșu)
Cum ai ajuns la lupte și cine te-a îndrumat către acest sport? Prima dată am făcut karate, în aceeași sală în care se găseau și luptele. Ușor-ușor m-am îndrăgostit de acest sport. Ai control, ai putere, ești stăpân pe tine, iar dacă pierzi, o faci doar din cauza ta. Dacă muncești, culegi roadele totdeauna. Părinții mei m-au îndrumat, pentru că ambii au fost sportivi.
Am fost aproape să pierd medalia de bronz pentru că mă aflam în altă sală
Întâmplare amuzantă: Am fost aproape să nu mă prezint la un meci pentru că mă aflam în altă sală. Puteam pierde medalia de bronz, dar am ajuns în ultimele secunde.
Cea mai frumoasă sală în care ai luptat? La Zagreb, Croația, unde am luat și medalia de bronz.
Adina Popescu din Covasna, legitimată la Târgoviște (foto mijloc)
Cum ai început să practici luptele? Am început la vârsta de 14 ani, când două fete de la mine din clasă făceau antrenamente. Atunci am zis să merg și eu cu ele. Mi-a plăcut și am rămas. Până la lupte am încercat o mulțime de sporturi: karting, baschet, handbal, volei.
Sunt foarte dură. Se vede pe fața mea asta
Ce-ți place să faci în timpul liber? În timpul liber îmi place să merg la film, să mă plimb cu prietenii și să stau cu familia acasă. Eu sunt plecată foarte mult timp și mi se face dor de ei.
Cum ți-ai caracteriza stilul de luptă? Se vede pe fața mea, sunt foarte dură. (Adina avea fruntea umflată și ambii ochi învinețiți, imediat după ce a câștigat medalia de bronz la Sofia, pe 21 februarie).
O întâmplare amuzantă? Antrenorul meu de la club stătea în colț și se agita, striga la mine, iar la un moment dat a căzut cu scaunul
Mădălina Linguraru din Roman, legitimată la CSM Sfântu Gheorghe (foto dreapta)
Spune-mi când ai început să te lupți și ce ziceau părinții tăi despre acest lucru? Am început la 12 ani, mergând cu niște prietene de la bloc, mi-a plăcut și am rămas acolo. Tata a fost de acord, mama nu prea, dar acum nu prea are ce face. Nu-i place pentru că e un sport dur.
Mă rog înainte de fiecare meci
Spune-mi o întâmplare amuzantă te rog… Mi se întâmplă de multe ori în timpul meciurilor să nu mă opresc după ce fluieră arbitrul. Sunt prea concentrată la luptă și nu-mi dau seama.
Ai vreo superstiție înainte de meciuri? N-am vreo superstiție anume, dar mă rog înainte de fiecare meci. Dacă nu fac asta am emoții
Anca Petrea din Roman, legitimată la CSM Sfântu Gheorghe
Antrenorul a zis că sunt prea mică pentru lupte. M-am dus la sală și am rămas singura din 20 de fete
Cum ai început să te lupți? Eram în clasa a VI-a, aveam 13 ani, când antrenorul a venit la școală pentru a face selecție. Eu eram prea mică și atunci când m-a chemat în față mi-a zis: „Tu vii la anul”. M-am întristat și mi-am zis că dacă merg și eu în sală nu mă va da afară. De atunci am rămas acolo și mi-a plăcut foarte mult. Au venit 20 de fete și din toată selecția am rămas doar eu.
Care e cea mai frumoasă amintire pe care o ai? Cea mai frumoasă amintire a mea e din 2008, atunci când am ieșit pentru prima dată campioană. Nu voi uita niciodată acel sentiment, pe care nu l-am mai întâlnit până acum.
„Tatăl meu a visat să fac handbal, dar pe mine m-a atras salteaua”
Te jucai cu păpușile când erai mică? Nu. Stăteam cu băieții în fața blocului și mă jucam tenis cu piciorul, diferite jocuri. Ajungeam când era târziu acasă, iar mama mă făcea băiețoaică tot timpul. Mi-a plăcut de mică să fac sport, am fost și la atletism, dar când am intrat în sala de lupte m-a atras salteaua din primul moment.
Îți mai place vreun sport în afară de lupte? Da, îmi place handbalul foarte mult. Visul tatălui meu a fost să practic acest sport, dar mie îmi plăcea să merg tot la lupte. Părinții nu mă lăsau la început, iar mai târziu îmi ziceau: „Ce faci Anca, nu ești la antrenament”? Ei sunt foarte încântați acum.
Le e frică băieților să iasă cu tine în oraș? Băieților le e frică tot timpul, îmi zic: „Tu ești la lupte, sportivă, sper să nu mă bați”. Dar viața de pe saltea e cu totul alta. Nu m-am bătut nici măcare cu băieții, dar cu fetele, pentru că am știut totdeauna să aplanez.
Georgiana Filip din Târgoviște, legitimată la Târgoviște (foto în echipament roșu)
Luptele, microbul ei
Cine te-a îndrumat către lupte? Nu m-a îndrumat nimeni personal, am avut o prietenă în cartier care practica, apoi am mers și eu cu ea. Nu știam despre ce e vorba la început, dar pe urmă a devenit ca un microb. Probabil și din dorința de a mă realiza, de a ajunge cineva.
Care e cea mai frumoasă amintire a ta? Dar cea mai mare dorință?
Atunci când am obținut medalia de bronz la Europene, la Dortmund, în Germania. Când îmi amintesc acele clipe mi se face pielea de găină. În momentele când urcam pe podium pentru a lupta, în sală răsuna o melodie ca și cum aș pleca la război, ceea ce mă motiva foarte tare și îmi creștea adrenalina. Îmi doresc o medalie la Campionatul European și, de ce nu, una olimpică.
Simona Pricob din Hunedoara, legitimată la Timișoara
Spune-mi cum ai început să te lupți și ce îți place la acest sport? M-am apucat la 12 ani și m-am dus din curiozitate la sală. Eram puțin băiețoasă și îmi plăcea să mă lupt în competiții. E un sport foarte frumos datorită situațiilor în care ești pus. Niciodată nu știi dinainte ce va urma să faci și totul se schimbă de la o secundă la cealaltă.
„Visul meu e să iau medalie la Campionatul European„
Care e visul tău? Visul meu e ca anul acesta să câștig medalie la Campionatul European.
Care e cel mai frumos loc în care ai luptat? Cel mai frumos loc în care am luptat a fost în Croația, la Zagreb, atunci când am ieșit pe locul doi la CE de Juniori.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER