Asta e, ne convine, nu ne convine, suntem nevoiți să-l reevaluăm pe Vasile Șiman. Cu mai bine de un an în urmă, protestul jucătorilor Sportului Studențesc, dar mai ales al părinților acestora făcea înconjurul televiziunilor. „Fiu-meu n-a mai luat un ban din contract de peste un an”, scrâșnea printre dinți unul dintre părinții negri de supărare. Oftatul și răcnetele din ușa vestiarului de-atunci erau privite precum un caz izolat, încă o ciudățenie și un abuz din grădina lui Șiman, ca mai tot ce-l privea și-l înconjura.
Proastele obiceiuri se iau, se întind ca răia. Și la Vaslui, și la Rapid, între altele. Nu poți să joci altundeva decât la Rapid ca să ai puterea să faci haz de necaz doar la o zi după ce ți-au fost îngropate și licența, și visul de promovare, și mai ales speranța că vei mai apuca să recuperezi ceva din salariul neplătit de aproape un an. De necaz au pus de un grătar. De unde se vede că părinții jucătorilor de la Rapid par mai înstăriți decât cei ai celor de la Sportul, dar și că veteranii care au mai apucat câte ceva din beneficiile vieții roz din „A” au mai pus și la saltea de-un grătar de zile negre. Rațiunea pentru care Pancu, pare-mi-se, a ținut să facă precizarea: „să știți că micii nu sunt de la nea Nicu”. Adică nu sunt de la Nicolae Cristescu, acționarul etern absent la ProRapid, dar prezent toată ziulica la o azvârlitură de băț, la piața arendată din Bucureștii Noi, acolo unde cu pantalonii albi strâmți după moda anilor ’70 poate oricând crea confuzie printre tarabe.
În cele câteva frânturi de imagini mi s-a părut că-i lipsește ceva grătarului vișiniu. Mi-am adus aminte de alte secvențe TV, de la un alt grătar. Al naționalei lui Mircea Lucescu de dinaintea plecării la turneul final Euro ’84. Același sfârâit al hălcilor răscolite pe tăciuni, aceleași degete unsuroase șterse pe buze și mai unsuroase. Ale lui Ando, Cami, Gabor, Ștefănescu, Rednic. Toți. Bineînțeles că Rică Răducanu era maestrul de ceremonie. La fix trei decenii de atunci, alte imagini, alt grătar. Cu Nae Manea în rolul lui Tamango. Era însă un grătar trist, parcă mimat. Aducea mai degrabă cu un raid prin frigider atunci când îți încropești două sandwich-uri de foame. N-avea nimic din ritualul unui grătar. Acolo unde tot ce contează sunt fumul gros de cărbuni care-ți intră în haine, poveștile spuse a mia oară și buna-dispoziție. E cât se poate de trist că acești copii strânși în jurul lui Pancu și a „micilor care nu sunt de la nea Nicu” și-au dat întâlnire mai întâi cu parșivenia fotbalului profesionist tot așteptându-i pe Zamfir, pe șeicul acestuia și pe nea Nicu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER