România la Mondiale! Ce senzație!

Un Campionat Mondial cu România printre premiante e adrenalină pură.

În ziua primului meci, ai impresia că te afli într-un carusel din marile parcuri de distracție în care viteza nebunească te face să simți un vâjâit puternic în urechi, un mare gol în stomac, o teamă amestecată cu senzația de amețeală. Îți faci toată ziua calcule, vorbești non-stop cu prietenii, cu colegii la job, cu vecinii acasă, ești mai tare decât selecționerul și vrei cu orice preț ca echipa gândită de tine să intre pe teren. În ziua asta, mâncarea nu-ți priește, iubirile nu există, șeful e mai dobitoc ca niciodată pentru că te ține la birou când tu ai de făcut pregătiri pentru meci, când tu trebuie să te antrenezi psihic pentru marea aventură ce va începe curând, curând.

Numeri orele, minutele, ai un contor în cap care îți calculează automat timpul până la primul fluier. Acasă nu îți găsești locul, nevasta te enervează, are tot felul de pretenții tâmpite, nu te înțelege, deși tu ai pe cap ditamai meciul de la Campionatul Mondial. E o chestiune de viață și de moarte! Da, e un război mondial, planetar, universal! Nu știe nimeni de emoțiile tale, nu vede nimeni că tremuri, că te schimonosești în fața televizorului, că protestezi vehement, singur în cameră sau alături de prieteni, când vezi echipa de start în care nu se regăsesc toți cei pe care i-ai vrut tu să fie în teren.

Iar meciul, of meciul, cât l-ai așteptat, cât ai îndurat, cât te-ai pregătit, îl vezi în picioare, degeaba ți-ai pregătit fotoliul, țâșnești la fiecare fază mai importantă, dai cu piciorul într-o minge imaginară, dai cu capul, înscrii, ratezi, protestezi, ești acolo, pe teren. Și nici nu vă dați seama ce înseamnă un gol la un turneu final. Orgasmul? Asta nu e nimic! Urli din toți rărunchii, sari până la tavan, blocul stă să cadă pe tine, îți îmbrățișezi soacra, deși n-o mai făcusei niciodată în viața ta, și apoi te așezi o clipă pe podea, transpirat, epuizat, fericit.
Iar dacă România învinge, cum a făcut-o în 1990 cu URSS, în 1994 cu Columbia, SUA și Argentina, în 1998 cu Columbia, din nou, și cu Anglia, ești în al nouălea cer, o iei de nebun, în papuci, spre centru, strigi continuu „Hai România”, chiar dacă ești răgușit după cât ai țipat în timpul meciului și îți închei maratonul, îți potolești setea de fotbal pe terasă, cu câteva beri reci în față, comentând cele mai frumoase faze.

Joi începe. Iar România nu este acolo.