Spre deosebire de 2010, când la ora mascaradei cu Spania erau deja calificați în faza următoare, chilienii vor fi miercuri într-o situație mult mai ingrată. Acum patru ani, marea echipă iberică, bătută de Elveția cu 1-0 în meciul de deschidere, a avut nevoie de un circ jenant în ultima etapă a grupelor și de bunăvoința fostei colonii, Chile, pentru a trece pragul „optimilor”. Golurile s-au dat repede, în minutul 47 se ajunsese deja la scorul care califica ambele echipe (2-1 pentru europeni), apoi s-a jucat țurca, în așteptarea fluierului final și a boroboaței elvețienilor – cei care s-au și înecat, de altfel, la mal, remizând cu Honduras, 0-0.
Acum, ecuația e mai complicată. Spania e mai bătrână cu patru ani. Fără vlagă, fără chef, fără inspirație și în fața olandezilor care par capabili să se reinventeze la nesfârșit, tiki-taka s-a transformat în țaka-paka. Na-ți-o ție, dă-mi-o mie, pasele acelea mărunțele adorate de unii și detestate de alții, au părut dintr-o dată revolute.
Vineri seară, Spania a pasat, ca de obicei, mai mult decât adversarul. O treime (229 din 674) au fost însă de cel mult câțiva metri. Prin comparație, Olanda a dominat categoric în privința paselor lungi (95 față de numai 58 ale spaniolilor). Ceea ce indică o schimbare de paradigmă și în fotbalul mondial: echipele mai energice, mai orientate spre poartă, își iau revanșa după ani de suferință.
Despre Chile, Mircea Lucescu spunea înaintea Mondialului că are potențialul de a deveni surpriza competiției. Tot „Il Luce” menționa că Spania nu va mai câștiga sigur titlul pentru că „după 6 ani la vârf a obosit”. Până acum, predicțiile magului par să se confirme. Ironia sorții face ca vechii prieteni să fie obligați însă acum la un meci de care pe care. După cel mai spectaculos eșec al unei campioane mondiale în debutul următorului turneu final, Chile pare să nu-și mai permită cadouri, iar Spania pare, pur și simplu, că nu mai poate.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER