Greu fără un penalty prietenos. Brazilienii n-au putut nici măcar să-i dea prilejul arbitrului turc să fie un oaspete culant cu gazdele în careul mexican. Brazilia este echipa care a fost la toate turneele finale de campionat mondial, dar atacanți atât de slabi ca la această ediție n-a avut niciodată.
Ironia maximă este că atacantul brazilian cel mai bun prezent la acest turneu final nu joacă pentru Brazilia. Nici Diego Costa, că la el mă refer, n-a avut un început prea bun de turneu, dar la el mai poți aștepta o revenire, pe când de la Fred și Jo, atacanți cu nume și joc de desene animate… Când îl vezi pe Jo cum îi vine mingea pe stângul într-o poziție bună și o lovește vârtos în cap îngropând-o în gazon, te întrebi de ce Wesley nu este în lotul Braziliei la acest Mondial. Mi-l imaginez pe Reghecampf cum se amuză când îi vede pe Fred și Barney alias Jo, când el are în lot la Al Hilal un atacant brazilian, Thiago Neves, care chiar arată a vârf de selecao. Și ar mai fi fost un Jonas de la Valencia sau un Luiz Adriano de la Șahtar… Argentinienii nu au găsit de cuvință să ia la Mondial un atacant de anvergura lui Tevez, iar brazilienii vin cu niște înaintași care nici când erau buni, adică pe când jucau în Europa, nu erau buni. Buni de o pentacampioană…
Luiz Felipe Scolari joacă fricos, cum n-am mai văzut Brazilia evoluând la Mondial. În fața liniei de 4 apărători sunt postați doi măturători insipizi precum Paulinho și Luis Gustavo. Iar când Hulk, și el o deziluzie, devine indisponibil, Scolari îl trimite în linie cu Paulinho și Gustavo pe Ramires, un admirabil om de sala mașinilor, dar nu un artist care, împreună cu Neymar și Oscar, să ajute la desfacerea unei apărări de care ar fi fost mândru și Emiliano Zapata, lider al revoluției mexicane acum 100 de ani.
Brazilia a ajuns la fel de cenușie precum echipa din anii ”70, din epoca post-Pele, care la Mondialele din ”74 și ”78 a fost o umbră a celei mai bune echipe din istorie, campioana mondială din ”70. Brazilia a ajuns, ce blasfemie, să fie strălucitoare prin apărătorii săi. Când PSG plătește peste 100 de milioane de euro pe cei doi fundași centrali, David Luiz și Thiago Silva, dar pe Fred și Barney-Jo nu i-ar lua decât ca să-i care efectele lui Ibrahimovic, îți dai seama în ce univers răsturnat a ajuns Selecao. Și cum un 0-0 cu o echipă disciplinată, decentă și cu un arbitraj corect devine un rezultat firesc.
Și în final un pic și despre adevăratul star al meciului din „Fortulezul” cu 2,5 milioane de locuitori. Ochoa, după cum îi spune și numele, pare o caracatiță cu 8 brațe în poarta mexicanilor. El era marele paradox al campionatului Franței, un goalkeeper cu pedigree de Liga Campionilor, dar care juca la Jiul Petroșani al Hexagonului, Ajaccio, ca să preluăm descrierea lui Loți Boloni. Ochoa, alături de Giovani Dos Santos, rămâne principalul argument al Mexicului pentru un nou parcurs respectabil la acest mondial, de sfertfinalistă să zicem… Un pic de „chili” în plus la Peralta, Guardado Și Chicharito și să vezi carnaval cu sombreros la Rio…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER