A doua zi dimineață după meciul Uruguay – Italia, redacția ProSport forfotea întărâtată de subiectul generos: Suarez a mușcat din nou! Dincolo de glumele inerente, jurnaliștii adunau date, bucăți de informații , fotografii și imagini video pentru a recompune una dintre poveștile deloc glorioase de la Mondialul brazilian. În acest proces, a apărut un articol publicat pe 27 mai 2014 care schimbă percepția asupra gesturilor lui Suarez.
Wright Thompson este Senior Editor pentru ESPN și, înaintea Cupei Mondiale, și-a propus să descopere de ce mușcă atacantul lui Liverpool. Incursiunea sa la Montevideo și, implicit, în trecutul jucătorului l-a condus spre concluzii neașteptate. Acum o lună, când articolul cu titlul „Portretul unui învingător în serie” a fost publicat, Suarez nu mușcase din umărul lui Chiellini, însă ultimul incident nu afectează deloc valoarea acestui text. Acesta este motivul pentru care ProSport a decis să traducă integral investigația lui Thompson și să o ofere cititorilor săi. Este explicația pentru care un învingător în serie se transformă în mușcător în serie și invers.
PERSONAJELE DIN CĂ‚UTAREA LUI THOMPSON
Felipe – traducătorul jurnalistului ESPN Enrique Moller – avocat, fost președinte al Comisiei de Disciplină din campionatul de juniori Luis Larranaga – arbitrul agresat de Suarez Nelson Spillman – fostul șef al fotbalului juvenil în Uruguay Wilson Pirez – scouterul care l-a descoperit pe Suarez Mathias Cardacio – fost coleg la juniori cu Suarez Romulo Martinez Chenlo – redactor șef al unui ziar sportiv din Uruguay Ricardo Gabito – jurnalist de investigație împușcat la comanda lui Nelson Spillman Sofia Balbi – prietena/actuala soție a lui Suarez Daniel Enriquez – fost antrenor al lui Suarez la juniori
Înainte de a începe să povestim despre o tentativă de asasinat sau misterul unui arbitru dispărut, o să vă explic cum a pornit această aventură. Profilul lui Suarez ne-a îndemnat să căutăm poveștile din trecutul său. Fie că a fost vorba despre un tabloid care îl numește „Canibal” sau despre New York Times care îi spune Luis Alberto Suarez Diaz, portretul este cel al unui trișor și al unui lunatic. Dacă cineva respiră în preajma lui în careul advers, cade ca și cum ar fi înjunghiat. A mușcat un adversar. De două ori (n.red. – marți seară, Suarez a mușcat a treia oară). Iar, în Uruguay există o poveste despre un incident din anii lui juniorat, care dovedește că este puțin nebun. Când Suarez avea 15 ani, plin de furie, a lovit un arbitru cu capul în gură și a primit un cartonaș roșu. Martorii spun că arbitrul sângera ca o vacă.
Niciun jucător din lume nu provoacă o reacție emoțională ca în cazul lui Suarez, fără ca lumea să știe ce se ascunde sub ce se vede la suprafață. Accidentarea sa recentă, care îl face incert pentru Cupa Mondială, face povestea și mai intrigantă. Având în vedere că nu a vrut să discute cu mine, cea mai bună alegere a fost să caut în trecutul său și să vorbesc cu oameni care îl cunosc. Cu cei care au fost alături de el în primii ani de fotbal, dar și cu cel despre care se spune că l-a lovit. Așadar, pe lângă eventualele discuții cu mama sa, am vrut să vorbesc și cu arbitrul pe care l-a atacat. Doar că nu l-am putut găsi…
Nimeni dintre cei pe care i-am sunat nu îi știa numele. Am ajuns la capătul internetului în limba engleză și am plătit pe cineva să facă același lucru în limba spaniolă. Nicio căutare nu mi l-a scos în cale pe acel om. Nu a fost niciodată identificat, nu a existat nicio știre, nici măcar în comentariile știrilor de pe anumite site-uri. Pentru un reporter, ceva ce nu există pe internet trage un semnal de alarmă.
Povestea cu arbitrul lovit de Suarez a apărut prima dată într-un tabloid slinos din Londra și s-a răspândit ca sifilisul. O persoană i-a povestit unui ziarist și apoi vorba a mers din gură în gură. Inițial, m-am întrebat dacă povestea este adevărată. Iar acest lucru m-a intrigat și mai tare. Aveam de ales. Ori dărâm mitul, drogul oricărui ziarist , ori încerc să mă întâlnesc cu oameni care ar putea să-mi povestească ce s-a întâmplat atunci. Așa că am plecat în căutarea arbitrului…
Am început în capitala Uruguayului, Montevideo, un oraș care se arcuiește pe coasta Atlanticului. Apa strălucește și trec peste hotelurile impresionante care se ridică deasupra apei. Provocarea de a-l găsi pe arbitrul despre care se spune că a fost lovit de Suarez m-a adus în acest oraș minunat, unde bogații trăiesc foarte bine, iar săracii sunt cu un secol în urmă. Aici este locul unde Suarez a crescut, într-o familie săracă.
„Futbol, no”, spune un fost mentor, care înțelege suficientă engleză încât să-mi corecteze traducătorul. „Pelota”. Adică, minge, dar în zonă se traduce prin fotbal de stradă. Suarez nu iubea fotbalul. Iubea mingea.
Toată lumea îl apără pe Suarez. În prima zi m-am întâlnit cu traducătorul meu, Felipe, în holul hotelului și am început să dăm telefoane. Un arbitru l-a avertizat că am intenții rele. De ce altfel aș vrea să găsesc o informație care ar fi împotriva lui Suarez?
Am mers din ușă în ușă, punând aceleași întrebări de fiecare dată. Ce s-a întâmplat de fapt când Suarez avea 15 ani?
Oamenii care ar fi trebuit să știe povestea, nu o știau. Astfel, în mintea mea s-a născut o obsesie. Un avocat cunoscut din Montevideo ne-a primit într-un birou. Ciorapii lui se asortau cu cravata. Numele său este Enrique Moller, și când Suarez avea 15 ani, era președintele comisiei care judeca toate abaterile disciplinare în fotbalul juvenil. Își amintea de un incident al lui Suarez, dar fără detalii. Ne-a spus că în mod sigur nu a fost vorba de o agresiune la adresa arbitrului. „A fost vorba de o agresiune verbală”, a spus omul pe care Moller îl avea ca traducător.
Moller nu avea niciun raport cu privire la acel meci. Eu și cu Felipe am căutat printr-un morman de ziare vechi de la biblioteca națională, care ne-au fost aduse cu un lift mic. Am cercetat prin arhiva El Pais și El Observador, dar nu am găsit nicio poveste despre un fotbalist de 15 ani pe nume Luis.
Cineva ne spusese că este posibil ca Federația Uruguayana să păstreze rapoarte, dar nu au păstrat. Ofițerul de presă ne-a spus că sunt mii de incidente în fotbalul juvenil, și ne-a certat că ne interesează acest subiect doar pentru că acel copil a crescut și acum numele său este Luis Suarez. Așadar, el nu știa dacă a existat un asemenea incident, și, dacă într-adevăr a existat, sigur a fost unul minor. Dar dacă nu a existat, tot nu conta având în vedere că pe noi ne interesa subiectul doar pentru că nu avem moralitate. La Nacional, clubul unde a crescut Suarez, un domn a plecat să caute foile de joc de la meciurile vechi ale juniorilor. S-a întors cu mâna goală. „Nu avem nici din acei ani”, ne-a spus.
Datul telefoanelor s-a dovedit a fi mai util decât aventura la pas prin Montevideo. Am început cu un arbitru cunoscut din oraș, pe numele său Martin Vasquez, pe care îl întâlnisem în Chile, unde arbitra un meci de fotbal. Și-a adus aminte anumite zvonuri despre un astfel de incident, dar nu știa cum îl chema pe arbitrul respectiv. Comunitatea arbitrului din Uruguay este mică și are legături strânse. Ne-a spus să mai sunăm și alte persoane. La al treilea sau al patrulea telefon pe care l-am dat, am găsit un arbitru care a auzit despre o bătaie în care a fost implicat Suarez. Dar în loc de un cap în gură, ne-a spus de aruncarea unei sticle de apă către arbitru. Alți doi arbitri ne-au spus și numele arbitrului. Luis Larranaga.
Tot ce ține de Suarez este văzut și judecat în funcție de reputația sa, care este arhicunoscut printre iubitorii fotbalului. Totuși, lumea nu are o imagine clară asupra sa având în vedere că fotbalul nu este atât de mediatizat în Statele Unite. În aprilie, a fost desemnat cel mai bun jucător din Premier League în sezonul 2013-2014. A fost jucătorul care a tras-o după el pe Liverpool. Chiar și așa, deși lumea îi recunoaște valoarea, mulți îl urăsc.Un blogger a scris următoarele: „Chiar și trăsăturile sale faciale îți dau senzația că ai de-a face cu un om alunecos, în care nu poți avea încredere”.
Un ziar cunoscut, Toronto Star, a scris: „Este cel mai mare simulant și cel mai enervant jucător de pe Pământ. Deși sunt mulți pe listă, Suarez este cel mai detestat fotbalist. Mai sus de picioarele sale, nu există nimic bun la Suarez. Nu ar putea fi mai enervant nici dacă ar ieși de pe tunel având mustață răsucită”.
Cele mai cunoscute exemple despre ororile provocate de Suarez sunt cele două dăți în care și-a mușcat adversarul. În noiembrie 2010, pe vremea când juca la Ajax, l-a mușcat de umăr pe Otman Bakkal. A fost ultimul său meci pentru Ajax. La mai puțin de trei ani distanță, în timpul unui meci Liverpool – Chelsea, și-a înfipt dinții în antebrațul mâinii drepte a lui Ivanovic. De fiecare dată, Suarez a exagerat deși fazele decurgeau normal.
În afară de aceste ieșiri, simulează foarte des. Dacă un fundaș are doar intenția de a-l ataca, Suarez cade secerat. Mai există o dezbatere dacă este sau nu rasist. În timpul unui meci contra lui Manchester United, se spune că l-a numit „negrito” pe Evra. După ce și-a ispășit pedeapsa, a refuzat să îi strângă mâna francezului la următoarea lor întâlnire. Un alt citat din ziarul Toronto Star: „O să facă ceva total nebunesc la acest Campionat Mondial. Notați ce spunem! Poate chiar o să lovească un bebeluș”.
Acestea sunt lucrurile pe care le aveam strânse în momentul în care ajunsesem în Uruguay. Reputația pe care o are mă făcea să cred orice poveste nebunească pe care aș fi putut să o aud. În timp ce Felipe dădea telefoane, exact asta am găsit. Stăteam în holul hotelului și căutam pe internet informații despre arbitrul Luis Larranaga și Luis Suarez. Nimic.
Am căutat iar, doar folosind numele lui Larranaga și „arbitro”.
Acum, în scris o să încerc să îmi amintesc exact cuvintele pe care le-am folosit când o fereastra s-a deschis în browserul meu: „Holy Goddamn Shitballs!” (n.r – limbaj explicit).
Ajunsesem pe un blog din Uruguay care scria despre mafia care conduce fotbalul din această țară și despre cartelurile de droguri care spală bani folosind sportivi. Autorul explicase în amănunt cum funcționează tot sistemul. La mijlocul textului exista o poveste despre cum șeful fotbalului juvenil de atunci, Nelson Spillman, a amenințat un arbitru pe numele său Luis Larranaga.
Potrivit poveștii, Spillman a încercat să pună presiune pe Larranaga să schimbe raportul pe care l-a scris la finalul unui meci și pe care l-a trimis Comisiei de Disciplină. Larranaga dăduse cartonaș roșu unui jucător, al cărui nume nu era menționat și care îl lovise în timpul unui meci. Făcând un calcul rapid, a reieșit că la acea vreme Suarez avea 16 ani, nu 15, cât auzisem eu că avea fotbalistul care agresase arbitrul.
Povestea a devenit mai ciudată. Un reporter de investigații a scris la un moment dat despre faptul că Spillman l-a amenințat pe Larranaga. La o lună distanță de la acest lucru, un asasin plătit l-a împușcat pe jurnalist la ușa casei sale. Fusese plătit cu 500 de dolari. Asasinarea a eșuat, iar Nelson Spillman și fratele său, care erau la volanul mașinii în care a venit asasinul, au fost trimiși la pușcărie pentru complicitate la tentativă de omor.
Multe ziare și televiziuni au acordat un spațiu mare acestui proces, dar numele tânărului fotbalist care lovise arbitrul nu a fost niciodată descoperit. Să fi fost vorba de Suarez?
Pentru detractorii lui Suarez, povestea lovirii arbitrului cu capul în gură asigură un eșafod pentru mușcături și celelalte gesturi oribile. Ei iau incidente diferite și le așează într-un fir narativ. Povestea lovirii cu capul în gură pare adevărată. Ei bine, pare adevărată pentru fanii fotbalului din Europa. În Uruguay, unde Suarez este un tezaur național, povestea nu se potrivește cu imaginea pe care națiunea o are despre vedeta ei. Pentru Wilson Pirez, scouterul care l-a descoperit pe Suarez pe vremea când acesta este un băiețel de 9 ani, sărac și slăbănog, restul lumii se înșală.
Ne-am întâlnit cu Pirez într-o cârciumă aflată în apropierea portului din Montevideo, o zonă în care barurile oferă apeluri internaționale ieftine și băuturi și mai ieftine pentru marinarii coborâți de pe cargourile pline de containere. Lumina zilei moare la câțiva metri de la intrare în aceste „saloon”-urile fără de lege. Totul aici este de vânzare. În cârciumă, bucăți suculente de carne de vită crescută cu iarbă se prăjesc pe focuri din lemne și miroase a grăsime prăjită și a sare. Pirez ne-a povestit cum un reporter din Anglia i-a pus vorbe în gură. Suarez a citit declarațiile și și-a sunat prietenul pentru a afla, știți voi, Ce dracu” ai făcut, mă?. Pirez l-a asigurat că nu a spus acele lucruri, apoi a sunat în redacția ziarului pentru a-i certa. Scouterul știa cum să procedeze. Povestește Pirez. „M-au întrebat, „Era așa de rău Suarez când era mic?”. „Căutau răspunsul care să le întărească lor povestea. Trebuia să reiasă că „Suarez e violent”. M-am enervat. De ce căutați asta?”.
Reporterii vin în Uruguay doar pentru a afla de ce Suarez mușcă oamenii. Ca să fim sinceri, e o întrebare a naibii de interesantă. Pirez îl cunoaște și îl iubește pe Suarez, așa că el este în același timp cel mai potrivit și cel mai nepotrivit om pe care să-l întrebi despre asta. Nu va crede niciodată că poate nu e pe deplin greșit să definești o persoană după câteva evenimente majore petrecute în viața acesteia. Momentele extreme pot dezvălui cine suntem noi cu adevărat. Și, deși există suficiente argumente să nu-l reducem pe Suarez la mușcături și la lovituri cu capul, există de pe altă parte un caz la fel de bine argumentat că, în acele câteva secunde, Suarez a oferit cea mai autentică imagine a sa. Suarez are multe măști, fiecare dintre ele fiind reală în momentul în care o poartă, dar probabil că nimic nu-i dezvăluie adevăratul sine mai bine decât masca pe care o pune atunci când este amenințat. Această mască arată toată suferința pe care vrea să o ascundă.
Ultima mușcătură (n.red. – cea din momentul publicării articolului, mușcătura din brațul lui Ivanovici) l-a costat pe Suarez o suspendare de 10 meciuri. Milioane de oameni au urmărit imaginile atacului și fotografiile cu Ivanovici, cu ochii îngroziți, arătând ca și cum, din joacă, a nimerit peste cineva pentru care acel momente însemna mult mai mult. Toată lumea a urmărit știrile despre suspendarea lui Suarez, la fel cum s-a întâmplat și cu precedenta, pentru remarci rasiste. Dar nimeni nu știe ce a făcut în acele momente, când se confrunta cu perspectiva încheierii premature a carierei. După una dintre aceste suspendări – prietenul care a povestit nu mai știa exact despre care era vorba – Suarez a zburat acasă, în Uruguay. În timp ce zvonurile vorbeau despre posibilitatea ca Liverpool să-i rupă contractul, Suarez a alergat direct în mijlocul unor oameni pe care nu-i mai văzuse de ani de zile. A dat o petrecere pentru cei alături de care jucase în echipa de tineret a lui Nacional în 2003, băieții alături de care a crescut, care au fost acolo atunci când Suarez a lovit sau nu un arbitru cu capul în gură.
„Oameni pe care nu-i mai văzuse de ani și ani”, spune Mathias Cardacio, care a jucat la tineret cu Suarez.
Deci cine este Suarez? Un familist care a mușcat de două ori pe cineva sau un nebun care din când în când se poartă ca un tip normal?
În timp ce stăteam în cârciumă, Pirez a spus și el o poveste care este la fel de autentică precum episoadele cu mușcăturile. Nu cu multă vreme în urmă, Suarez era pe plajă în Uruguay, într-o apariție oficială la un eveniment care voia să tragă un pic din faima fotbalistului. Toată lumea l-a văzut acolo, în lumina blitzurilor. Nimeni nu l-a văzut însă când a plecat, conducând grăbit înapoi la Montevideo pentru a fi prezent la ziua de naștere a fetei lui Pirez, care împlinea doi ani. Deci cine este Suarez? Un familist care a mușcat de două ori pe cineva sau un nebun care din când în când se poartă ca un tip normal?
În Uruguay, reporterii scriu despre el că este un tată și un prieten extraordinar. La Montevideo, acesta pare adevărul absolut, la fel cum în Anglia și în restul lumii poveștile de violență par adevărul absolut despre Suarez.
Ne-am întâlnit într-o seară cu editorul rubricii de sport de la un ziar din Montevideo, într-un bar din vechea piață colonială. Un cuptor de cărămidă, aflat undeva în spate, atinge temperaturi extraordinare și face o pizza renumită în oraș, iar berea la draft e atât de rece încât se transformă în gheață când atinge halbele mari și grele. Romulo Martinez Chenlo și-a aranjat părul lung pe după urechi și și-a scos ochelarii. Martinez Chenlo spune că nu a auzit niciodată despre povestea lovirii arbitrului, care nu face parte din șablonul biografiei locale a fotbalistului. Nu a încetat să-și rotească ochii când i-am prezentat cele două fețe ale lui Suarez.
„Nu există două fețe ale lui Suarez”, a spus, ridicând tonul.
Martinez Chenlo s-a decis să demonstreze odată pentru totdeauna că Suarez al lui nu a atacat niciodată un arbitru. A căutat în telefon până când a găsit numărul unui prieten, un bărbat pe nume Ricardo Perdomo. Perdomo l-a antrenat pe Suarez la tineret. Dacă a avut loc un atac, Perdomo ar fi trebuit să asiste de pe bancă. Martinez Chenlo a format și apoi a vorbit în spaniolă timp de câteva minute, rânjind tot mai des la noi, ca și cum primea toate detaliile de care avea nevoie pentru a ne demonstra că povestea este falsă.Ochii i se mișcau de colo colo, privirea cuiva care procesează informația. După o pauză lungă, a închis.
„Nu l-a lovit cu capul în gură”, a spus pe un ton triumfal. Apoi ne-a explicat ce tocmai aflase. Era în 2003. Suarez avea 16 ani, nu 15. Nacional juca împotriva lui Danubio, o altă echipă locală, iar Suarez nu a atacat pe nimeni. Pur și simplu a protestat la decizia arbitrului, într-un moment mai delicat al meciului. Sigur, capul lui a atins fața arbitrului, dar nu a făcut-o intenționat.
„A alunecat din greșeală peste arbitru”, spune Martinez Chenlo.
Ce s-a întâmplat apoi nu are nicio legătură cu Suarez, dar descrie violența din lumea în care s-a dezvoltat și poate explică de ce nimeni nu a vrut să vorbească despre capul în gură dat unui arbitru. Pentru a auzi întreaga poveste, l-am sunat pe Ricardo Gabito, jurnalist de investigații.
Două zile mai târziu, ne-am întâlnit la o cafenea dintr-un mall. „Faptul că am denunțat ce se întâmplase s-a terminat cu incidentul în care ei m-au împușcat”. Gabito abia încăpea în scaun. Un om masiv, cu început de burtă și cu un mănunchi de păr pe piept, care îi ieșea de sub cămașă. Picioarele sale se mișcau necontrolat sub masă. Din 1981, lucrase pentru anumite ziare și televiziuni și se ocupa de cazuri de corupție. Este printre puținii care recunosc corupția din fotbalul uruguayan, fie că este vorba de traficanți de droguri care folosesc jucători să transporte cocaină sau că este vorba de președinți de cluburi care încearcă să mituiască arbitri. Poveștile despre corupție, narcotice și tentative de asasinat se potrivesc de minune. Dar eu eram obsedat despre capul în gură pe care Suarez i l-a dat arbitrului.
Stând la masă cu mine, Gabito mi-a spus povestea, folosind gesturi largi. În timpul unui meci de juniori din 2003, în care se decidea campioana. Larranaga i-a dat cartonaș roșu lui Suarez și apoi a spus că Suarez l-a atacat. Raportul de după meci a dispărut, așa că nimeni nu poate dovedi spusele arbitrului. Fără vorbele lui Larranaga care ar putea separa lucrurile concrete de zvonuri, întregul incident a rămas în umbra faptului că Gabito a fost împușcat.
Potrivit ziarelor care au tratat acest caz, Spillman l-a sunat pe Larranaga după meci și i-a cerut să schimbe raportul de joc, astfel încât să nu existe niciun jucător eliminat sau vreo frază din care să reiasă că a existat un incident. Spillman voia să îl protejeze pe cel mai bun jucător al echipei sale favorite. Larranaga a refuzat, iar Spillman l-a amenințat că îi încheie cariera. Larranaga nu a cedat și a predat raportul exact cum era inițial. Suarez a primit o suspendare lungă. Surse din federația de fotbal i-au spus povestea lui Gabito, care a publicat-o pe 11 decembrie 2003. Pe 21 decembrie 2003, Gabito se întorcea acasă de la serviciu. Era ora 23:15. O mașină necunoscută era oprită în fața casei sale.
Acum, stând la masă, Gabito a încercat să îmi reproducă momentul folosind recipientul de zahar, care reprezenta mașina. Apoi, a luat alte obiecte de pe masă și încerca să îmi explice unde era el și unde era casa. Astfel, Gabito a retrăit tentativa de asasinat, petrecută în fața casei sale, într-o cafenea dintr-un mall, într-o zi aglomerată.
Revenind la poveste, Gabito a ajuns la ușă și a simțit țeava pistolului în ceafă. Asasinul, care acceptase această misiune în contul unei datorii, s-a răzgândit în ultima clipă. Și-a înfășurat mâna în jurul gâtului lui Gabito și l-a împușcat în picior. Mașina a plecat imediat și, cu sângele curgându-i pe ciment, Gabito s-a urcat într-un taxi și s-a dus la spital. Patru ani mai târziu, mergând pe stradă, l-a întâlnit pe omul care a vrut să îl omoare. „Știi cine sunt”, l-a întrebat acesta. „Ești cel care a vrut să mă împuște”.
S-au despărțit și nu s-au mai întâlnit niciodată. Încă o poveste despre ciudata lume a fotbalului uruguayan. Toți cei trei oameni care au pus la cale asasinatul au făcut ani grei de pușcărie, dar au fost eliberați. Toți au o soartă mai bună decât cea pe care o are Gabito. A supărat multă lume de-a lungul timpului de prea multe ori. A fost concediat de cel puțin două ori pentru că a refuzat să scrie știri mincinoase și acum este pe o listă neagră în industria pe care o iubește. Nu a mai avut o investigație la televizor din 2011 și nu a mai semnat niciun articol din februarie 2013. Se simte pus la colț.
Luis Suarez este jucătorul său favorit.
„Îi înțeleg reacția lui Suarez. Și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi jucat fotbal. Pe teren, aș fi făcut același pe care l-a făcut și el. Aș vrea să înving, nu să mă predau”
Toată lumea din Uruguay știe că Suarez a luptat și a reușit în viață. Așa există în conștiința oamenilor, ca un om care luptă pentru a câștiga și pentru a scăpa de sărăcie, indiferent de situație. Un om nu mușcă doar pentru că este nebun. Mușcă pentru că se luptă pentru viața sa, speriat de posibilitatea de a fi târât înapoi. Asta crede și Gabito: „Fotbalul a fost un colac de salvare pentru el. S-a agățat de asta și în mintea lui este că dacă îi dă drumul, se va scufunda”.
Cortina s-a dat la o parte și am văzut un alt Gabito. Acum îl înțelegeam.
„Cum a fost copilăria ta?”, l-am întrebat deși știam răspunsul.
„Grea”, mi-a zis. „Exact ca a lui Suarez”.
La vârsta de 11 ani, Gabito s-a dus să muncească pentru a se întreține singur. Părinții săi nu aveau bani, așa că Gabito spăla vase la un hotel izolat, la granița dintre Uruguay și Brazilia. A crescut sărac, într-o țară în care majoritatea săracilor rămân așa toată viața. Trecutul său nu îl sperie. Dar asta pentru că a fi împușcat e mai greu decât a fi din nou un băiețel de 11 ani. A mușca pe cineva are sens pentru el. Și el ar mușca un străin care ar încerca să îl ducă înapoi în bucătăria în care spăla vase.
„Îi înțeleg reacția lui Suarez. Și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi jucat fotbal. Pe teren, aș fi făcut același pe care l-a făcut și el. Aș vrea să înving, nu să mă predau”.
Tabloul unui moment și al unui loc iese la iveală. Indiferent dacă a fost un atac violent sau un accident nefericit, toată lumea este de acord că incidentul în cauză s-a petrecut în noiembrie 2003, la finalul celui mai important an din viața lui Suarez. Luis era un leneș, dar talentat jucător dintr-o echipă talentată. Grupa de tineret a lui Nacional juca împreună de la 8-9 ani și, în anii trecuți de atunci, își dominase adversarii.
Câțiva dintre ei aveau să câștige un loc într-o echipă de seniori, în timp ce alții urmau să se lase de fotbal pentru a începe o viață normală. Acest lucru avea să se întâmple la finalul lui 2003, aceasta era linia care despărțea fotbalul de juniori de cel adevărat. Toți știau și înțelegeau asta. Până atunci, familia lor fusese această grupă, își petrecuseră vacanțele împreună, descoperiseră fete împreună. Fiecare dintre ei se transformase dintr-un băiețel într-un adolescent sub ochii celorlalți.
O familie îl interesa profund pe Suarez.
Sărăcia lui Suarez este unul dintre aspectele vieții sale și, deși este deseori folosită ca figură de stil pentru a explica violența atacantului, este cât se poate de reală. A crescut în sărăcie, viața sa fiind o imagine în oglindă a copilăriei grele pe care a avut-o Ricardo Gabito. Mama lui freca podele. Nu-și permitea ghete de fotbal, o lipsă care l-a împiedicat la un moment dat să dea probe pentru o echipă de top. Dar perspectiva poveștii transformării din zdrențe într-o persoană bogată distrage de multe ori oamenii de la celălalt fir epic, acela al unei familii dezbinate, care i-a marcat cel mai mult viața lui Suarez. Tatăl său i-a părăsit și Suarez, care tocmai intra în anii adolescenței, a început să chiulească de la antrenamente, să bea și să petreacă nopțile. Era pierdut. Antrenorul lui venea des acasă la el pentru a-și aduce atacantul la antrenament. Pe atunci, avea pe teren aceeași furie pe care fanii o văd astăzi, însă nu avea determinare și nici grație. Luis Suarez își irosea viața.
Apoi, când avea 15 ani, a întâlnit o fată.
Luis era un leneș, dar talentat jucător dintr-o echipă talentată. Grupa de tineret a lui Nacional juca împreună de la 8-9 ani și, în anii trecuți de atunci, își dominase adversarii
Numele ei era Sofia Balbi. Avea părul blond și pielea frumoasă. Luis muncea ca măturător de stradă și în timp schimbului aduna monede de pe jos pentru a o putea scoate în oraș. Familia ei ducea o viață tihnită, iar Luis a fost primit în casa lor. Mesele le lua în casa Sofiei. Prietena sa i-a spus că notele proaste sunt din cauza lenei și nu a prostiei și i-a cerut să tragă mai tare. În familiei ei, Suarez a găsit ce nu avusese până atunci, senzația că aparține cuiva, că este în siguranță.
„Familia Balbi l-a adăpostit”, spune Cardacio.
În 2003, familia Sofiei s-a mutat în Spania.
Luis s-a scufundat în întuneric. Își pierduse noua familie, sufletul pereche și muza. Și-a pierdut din nou elanul. Acum, creșterea sa din Premier League pare inevitabilă. Pe atunci însă, totul părea pierdut. Motivul pentru care Suarez a devenit un mare jucător este că a iubit-o pe Sofia. Ea locuia în Europa, el în America de Sud. Suarez ar fi putut să curățe străzi tot restul vieții sale și tot nu și-ar fi permis un bilet de avion, așa că mintea sa de îndrăgosit suferind a copt un plan complet irațional, tipic pentru băieții adolescenți: urma să se dedice complet fotbalului, să muncească din greu, fără oprire, pentru a ajunge suficient de bun încât să prindă un loc la o echipă din Europa. Acea echipă avea să-i ofere posibilitatea de a traversa Oceanul Atlantic pentru a ajunge la Sofia lui. O nebunie, nu-i așa?
Planul a funcționat. În 2006, Suarez a găsit o echipă mică din prima ligă olandeză (n. red. – Groningen) care voia să-i dea o șansă, apoi a devenit vedetă, transferându-se la Ajax, apoi la Liverpool. S-a căsătorit cu fata blondă în 2009, iar acum au doi copii. Orice vizitator al casei sale trebuie să se aștepte la scena obișnuită: Luis râzând fericit, cu copiii cățărându-se pe el. Își iubește familia, iar fotbalul i-a oferit suficient de mulți bani încât niciun Suarez să nu mai ajungă vreodată să adune monede în timp ce curăță străzile.
Prietenii și foștii săi mentori se chinuie să explice o idée complicată. Îl protejează și găsesc scuze pentru faptele sale extreme deoarece simt disperarea care zace acum îngropată în interiorul lui, dar nu știu cum să articuleze ideea. În principiu, teoria sună cam așa: orice îi amenință lui Suarez abilitatea de a înscrie și de a câștiga nu este procesat în subconștientul lui ca un gest al unui sportiv ci, mai degrabă, ca o agresiune împotriva soției și copiilor lui. Urmărind jocul lui Suarez găsești și argumente care susțin ideea. Când un fundaș se apropie de el, Suarez nu răspunde ca și cum adversarul vrea să îi ia mingea. El reacționează ca și cum fundașul vrea să-l trimită înapoi, pe străzile din Montevideo, singur.
Căutarea ne-a condus către o înțelegere a lui Suarez, dar nu în felul în care îmi imaginam. Odată cu descoperirea faptului că soția sa este cheia descifrării misterului, am uitat complet de arbitru. Mi-am adus aminte de un alt evenimente de pe gazon. Acesta s-a întâmplat nu la multă vreme după ultima mușcătură, de fapt cele două sunt părțile aceleiași monede. Suarez a înscris un gol și apoi a scos la iveală un tricou făcut acasă. Tocmai se născuse fiul său, Benjamin, iar pe tricou era imprimată o poză a familiei sale: Sofia ținea bebelușul în brațe, iar fiica lor, Delfina, se apleca asupra nou născutului. Textul de pe tricou era „Bine ai venit, Benja”, în engleză, deasupra unui alt mesaj în spaniolă, „Îi iubesc”.
În 2003, Suarez nu și-ar fi putut imagina o asemenea bucurie.
Era în joc titlul de campioană. Dacă Nacional pierdea, urma să joacă din nou săptămâna viitoare împotriva aceleiași echipe. Dacă Nacional câștiga, sezonul se termina. Toată lumea își amintește arbitrajul. „Am vrut să-l bat pe arbitru”, a spus Pirez, râzând. „Ar fi trebuit să-l omorâm. A arbitrat groaznic. A călcat pe nervi pe toată lumea”.
Suarez a alergat nonstop. Cu 15 minute rămase și cu echipa sa condusă, a intrat într-un adversar, încercând să facă o alunecare. Arbitrul i-a arătat cartonașul galben, însă martorii spun că a fost nemeritat. Suarez s-a ridicat și a început să protesteze, plângându-se, iar Larranaga a dus mâna la buzunar și a scos cartonașul roșu, o altă decizie proastă, dar care nu justifică fapta ulterioară.
Temerile din mintea lui Suarez au dat pe dinafară.
O eliminare însemna că urma să rateze meciul următor. Echipa care îi ținuse loc de familie de-a lungul copilăriei sale dificile urma să joacă ultimul meci fără el. Era ultimul meci al copilăriei, iar el l-ar fi urmărit din tribune. Înscrisese 63 de goluri în acel an, cu unul mai puțin decât recordul clubului, și avea nevoie disperată să mai marcheze. Larranaga îl dăduse afară de pe teren, dar îl și smulsese din mijlocul familiei sale. Furia a răbufnit în Suarez.
Acesta nu a fost singurul lucru care l-a făcut să cedeze.
De multe ori, într-un eveniment simplu se ascund mai multe semnificații. Niciun incident violent nu se întâmplă de unul singur. I-am trimis un mesaj mamei lui Suarez și am întrebat-o data exactă când familia Balbi s-a mutat la Barcelona. Mi-a spus că Sofia a plecat în Europa în octombrie 2003, cu doar o lună înainte ca prietenul său suferind din dragoste să atace arbitrul.
Nu a fost deloc un accident. Primul martor de la fața locului cu care am putut vorbi a fost fostul antrenor al lui Suarez de la juniori, Daniel Enriquez, care și-a riscat de multe ori cariera pentru atacantul lui Liverpool, crezând în calitățile sale și în potențialul său. Ne-am întâlnit cu Enriquez într-o cafenea într-un cartier rezidențial, chiar lângă plajă. Am stat la masă, am avut o discuție lejeră, amândoi evitând subiectul pentru care ne întâlnisem. El știa ce vreau să îl întreb. A comandat un cappuccino, ne-a povestit despre pasiunile sale, despre faptul că acum este DJ și că este cel mai mare colecționar de măști tribale din Uruguay. Sunt afișate în mai multe muzee în toată țara. Favoritele sale sunt primele două pe care le-a găsit, de la azteci, soarele și luna. I-am dat lui Enriquez o temă pentru acasă: să îmi găsească o mască pentru Suarez, una care l-ar descrie cel mai bine.
Apoi l-am întrebat direct, iar el nu a ezitat.
„L-a împins pe arbitru, apoi l-a lovit cu capul în gură”.
O zi sau două mai târziu am primit un mail de la Enriquez, cu o fotografie atașată. Și-a luat tema în serios și, după o cercetare amănunțită, a găsit masca potrivită. A fost o bănuială a lui pentru că, deși îl cunoaște foarte bine pe fostul său elev, nu știe ce l-a făcut să ajungă la un nivel atât de înalt, la fel cum nu știe ce îl face atât de special. Dar are suspiciuni, care se văd în masca pe care a ales-o. Acele suspiciuni vor fi în mintea atunci când îl vor urmări pe Suarez jucând.
Masca a venit din Africa Centrală, făcută de tribul Songye, cunoscut pentru luptătorii săi și pentru arta de a face măști. Masca este lungă și ovală, scrijelită, ca un semn al rănilor de pe fața unui soldat. Experții cred că oamenii le poartă pentru a ascunde slăbiciunile umane și pentru a-și înspăimânta inamicii. Îi lasă pe oameni să creadă că au superputeri pe câmpul de luptă. Ochii sunt spații goale și fixe. Spațiile lăsate goale sunt privite ca bazine simbolice, unde se colectează spiritul dat de strămoși. Metafora e puțin forțată, dar Enriquez crede că masca i se potrivește perfect lui Suarez. Masca folosește puterea trecutului pentru a apăra ce este în prezent. Pe chipul unui om care se luptă se văd cele mai profunde porniri animalice.
În tot acest timp am căutat și arbitrul, chiar dacă secretara tatălui său ne-a amenințat că va depune o plângere pentru hărțuire. Dorința mea de a afla povestea fusese îndeplinită. Am plecat din Uruguay fără să îl găsesc pe Larragana, dar nu mi-a păsat, pentru că am schimbat obsesia pe care o aveam vizavi de un arbitru cu una despre trăirile interioare ale lui Luis Suarez.
Povestea arbitrului rămâne vie, dar este doar o folie și unul dintre miile de indicii care ar putea explica ce îl face pe Suarez un fotbalist atât de mare și ce ar putea într-o zi să îl doboare. Indiciile trăiesc oriunde. În căutarea unui arbitru uitat de toată lumea sau în viața unui reporter de investigații. Trăiesc în poveștile și videoclipurile pe care le-am citit și le-am văzut după ce am plecat din Uruguay. Există un Luis Suarez, care s-a accidentat înaintea unui Campionat Mondial și care pare speriat, ca și cum ceva mai important decât jocul în sine îi va lipsi. Mai există un Luis Suarez care apare în fața camerelor de filmat și care se chinuie să spună ce simte. Odată, i-a spus unui reporter că nu poate să piardă nicio minge pentru că asta ar putea să îl coste tot ce a construit. Furia și dragostea s-au ridicat din frica pe care o simte. Priviți-l! Ă‚sta e Luis Suarez. Un fotbalist care încearcă să se demarce la o faza fixă și care își mușcă adversarul doar ca să scape. Un fotbalist care îi provoacă o sângerare gravă unui arbitru după ce îl lovește cu capul în figură. Un om care îi arată propria casă unui reporter, o casă plină de jucării de pluș, spunând că decorul este asigurat de copiii lui. Un jucător care merge cu mânecile suflecate către sala de conferințe de presă, arătând ca un adolescent. Intră pe teren ținându-și fiul în brațe și fiica de mână, în ovațiile unui întreg stadion. Chiar și așa, speranțele și fricile sale rămân doar ale lui.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER