Îi mulțumesc Astrei pentru o noapte minunată. O noapte în care o echipă românească a strălucit pe o arenă importantă a Europei. E atât de reconfortant, de tonic, de însuflețitor să vezi un asemenea raid al unei echipe românești pe un faimos câmp de bătălie, Stade Gerland. Nu a fost o „ciupitură”, o victorie „subtilizată” într-un moment de neatenție al adversarului. Fortăreața din Lyon a fost cucerită, redusă la tăcere, triumful a fost de necontestat. Sigur că mai urmează o rundă. Dar avem deocamdată frumusețea unei nopți magice de care să ne bucurăm.
De regulă, se spune că un astfel de succes autoritar în fața unui nume mare al fotbalului occidental poate fi obținut de un club românesc doar cu ajutorul mentalității și lipsei de complexe ale străinilor din echipă. Dar pe Gerland și românii Astrei au fost impecabili și ca joc, și ca forță mentală. Lung chiar nu mai trebuie să poarte acea particulă, „jr”, pe echipamentul său. Este deja seniorial în poartă, cu parada formidabilă la șutul vedetei Lacazette, cu priza sigură la șuturi și centrări care le dădea coechipierilor o senzație de încredere. Silviu Lung cel pe care îl vedeam strălucind cu Craiova Maxima acum mai bine de 30 de ani „în vecini”, la Bordeaux, s-a reîncarnat acum în poarta Astrei, pe Gerland. Enache s-a luptat admirabil, potențialul său fizic extraordinar a fost dublat de o tehnică bună, totul culminând cu centrările impecabile pentru Fatai. Oros a fost un os dur în centrul apărării, iar Budescu a fost impunător. Când semeț, cu privirea ridicată, i-a trecut mingea printre picioare căpitanului Gonalons, comandantul Astrei a anunțat cine e șeful petrecerii în acea seară pe Gerland. Și a venit penaltyul decisiv, când magicianul Astrei a transformat cu deja faimoasa lui secundă de încetinire în aer a piciorului înainte de a lovi mingea, gest ușor naiv dar eficient care aduce aminte de șotiile fotbalului din copilărie.
Astra a fost un comando care încet încet, pe parcursul luptei, a transformat acțiunile de hărțuire în dominație autoritară pe terenul aroganților lyonezi. Fatai e precum eroul din „Apocalypto”, nimic nu-i poate opri goana nebună spre țintă. Ben Youssef a fost ca stânca Gibraltarului, iar pasa sa de la primul gol intră în galeria formidabilelor lansări cu rază mare de acțiune din istoria fotbalului nostru precum cea a lui Ștefănescu de pe Rasunda. Grecul Pliatsikas este o excelentă repliere a clubului după criza Mățel, Laban este o încântare la mijlocul terenului, Yahaya este gladiatorul libian din „Spartacus”. Și în final a apărut De Amorim cu șerpuirea sa veninoasă care l-a împins pe foarte bine cotatul Grenier la păcatul penaltyului.
Astra-i România și nu corul bocitoarelor care nu mai prididește să cânte „dezastrul”… O echipă tare, cu un grup de jucători admirabili construit de Dinu Gheorghe și care nu vrea să se oprească la Vama de la granița fotbalului mare. Un mecanism pus în mișcare de un antrenor cu stofă, Isăilă, și alimentată de orgoliul exploziv al patronului Ioan Niculae. Să le arătăm și la retur francezilor că bun e vinu” Giurgiuliu…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER