E greu de spus când a avut loc transformarea în cazul lui Cosmin Moți. A plecat de la Dinamo în 2012: un fotbalist de 27 de ani, plafonat și luat peste picior de toată lumea, inclusiv de galeria echipei sale, care-i scanda la meciuri „Moți, Moți, nu ne dă emoții”. Publicul român, prin tradiție puțin interesat de evenimentele de la sud de Dunăre, l-a redescoperit acum, după doi ani: un fotbalist de 29 de ani echilibrat, suficient de bun, de rapid, de tehnic, de inspirat și, mai ales, de puternic psihic.
Ceea ce s-a întâmplat la loviturile de departajare contează mai puțin din perspectivă strict sportivă: un jucător îi ia locul portarului eliminat și, prin excepție, apără două penalty-uri, devenind eroul echipei sale și curiozitatea de-o zi a mapamondului. Dar relevantă este forța mentală a reșițeanului, care a câștigat războiul psihologic cu steliștii încă de la București. Mai întâi pe teren, apoi după partidă. „Mă doare-n cot de respectul lor”, i-a șocat Moți pe cei din Ghencea, după ce Chipciu, nemulțumit că fusese luat tare pe teren, menționase, bosumflat, că și-a pierdut respectul pentru adversarul său.
Pentru jucătorii lui Gâlcă, lipsa de reverență a unui alt român în fața „Magicei Steaua” a fost traumatizantă. În țară, goana după cititori/telespectatori/clicuri a adus presa la o stare de slugărnicie uneori ridicolă. Suporterilor – și, odată cu ei, jucătorilor steliști – li se gâdilă orgoliul în fel și chip, doar pentru a li se câștiga bunăvoința și, odată cu ea, banii/atenția în fața tarabei cu ziare, a micului ecran sau a monitorului. De multe ori, se lasă impresia că Steaua joacă singură. Adversarii nu există – sau, dacă există, sunt folosiți pentru a lustrui tot soclul roș-albastru. La conferințele de presă, indiferent care ar fi subiectul lor, vorbitorii sunt puși să comenteze despre Steaua. Uneori, situația e de-a dreptul ridicolă: în timp ce Mircea Sandu anunța că renunță la contractul de rentă viageră cu FRF, o trimisă a unei televiziuni l-a întrerupt pentru a-l chestiona pe seama șanselor lui Keșeru în preliminariile Ligii Campionilor. Prin comparație, există o inhibare în a se prezenta lucrurile neplăcute relativ la echipa din Ghencea: steliștii nu trebuie supărați. Așa se ajunge la situația ca declarația unui alt român, „mă doare-n cot de respectul lor”, să creeze perplexitate și revoltă, ca și cum s-ar fi încălcat un tabu: „Cum îndrăznește?”.
Moți a îndrăznit pentru că, de fapt, pe el îl doare-n cot în general de Steaua (de când n-am mai auzit o astfel de declarație temerară la adversarii din campionat ai „roș-albaștrilor”?). Este reacția unui fotbalist crescut la mijlocul deceniului trecut în vestiar la Universitatea Craiova și Dinamo, două grupări care la vremea respectivă încă se mai respectau și aveau conștiința propriei identități și tradiții.
Ce a făcut Moți nu e act de lesmajestate, fotbalistul bulgarilor de la Ludogoreț n-are de ce să fie înjurat, urât, dușmănit până la moarte. Ar trebui ca toți fotbaliștii români – și suporterii lor – să înțeleagă ceva din felul în care acest jucător și-a apărat cauza, punctul de vedere, demnitatea. I-a trebuit personalitate pentru a înfrunta insultele compatrioților în partida-tur, criticile colegilor de breaslă înaintea returului și presiunea din minutele de final la Sofia, când s-a aflat, el, român, între Liga Campionilor și o echipă din România. Și-a făcut datoria, așa cum sigur și-ar face-o și pentru tricolori în preliminariile Europenelor. Dacă le-a dat siguranță bulgarilor, de ce nu ne-ar scuti Moți de emoții și pe noi cu Grecia și Ungaria?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER