De fiecare dată când îl văd pe Claudio Ranieri îmi aduc aminte de o dimineață londoneză de august, evident ploioasă. Era în 2003, Mutu tocmai semnase cu Chelsea la dorința antrenorului italian și mass media din România fierbea după cel mai scump transfer al unui jucător român. Pe atunci, implicarea financiară a lui Roman Abramovici era la început, clubul se antrena la vechea bază de la Harlington, un sătuc aflat în apropierea aeroportului Heathrow.
Acolo am făcut primul interviu – și singurul față în față – cu Ranieri, dintr-o serie de trei. A discutat cu reporterul venit din România sprijinit de un gard, lângă terenul principal de antrenament, și nu și-a pierdut niciun moment răbdarea. La final, urma o ședință foto, însă – surpriză – bateriile aparatului au cedat după 3 zile încărcate, pe traseul Londra – Liverpool – Londra. Cum să ieși din penibilul situației? Cum va reacționa italianul elegant din fața ta? Când a auzit că aparatul nu merge, Ranieri a zâmbit: „Nu e nimic, mergeți și căutați baterii și dacă mă mai găsiți aici vă stau la dispoziție”. O abordare un pic diferită de a internaționalului român crescut în Franța, Claudiu Keșeru, care zilele trecute a lăsat reporterii să aștepte două ore pentru un interviu programat la oră fixă. Dar să revenim…
De la bază până în centrul sătucului era aproape un kilometru. A urmat o cursă extenuantă, având în spate un laptop care acum ar părea și ar cântări cât un dinosaur. Zona era împânzită de case, de puburi, dar niciun market prin preajmă. În cap, gândul că Ranieri s-a suit în Ferrari-ul său argintiu și a demarat lovea ca un ciocan uriaș. Mai era ceva: eram în Marea Britanie și nu găseam nicio baterie.
„Pe vremea când îl antrenam la Valencia, lui Adrian Ilie i-am zis Cobra. Chiar avea stilul unei cobre, era șiret și lovea foarte calculat. Pe Mutu l-aș asemăna cu un șarpe cu clopoței” Claudio Ranieri, în august 2003
Am primit salvarea într-un magazin cu jucării radiocomandate. Cu sacul în spate, cu bateriile noi în aparat, a urmat cursa retur. Trecuseră 20 de minute, era clar că Ranieri s-a evaporat, iar interviul avea să fie trimis fără poză. Am intrat în baza de la Harlington ca un maratonist rătăcit, deznădăjduit, însă italianul aștepta în mașina sa. Își omorâse timpul dând autografe copiilor veniți să-și vadă idolii de la Chelsea. A zâmbit: „Ați găsit, nu? Mă scuzați, nu mai cobor, plouă. Fotografiați-mă în mașină”. Pozele făcute atunci și publicate în Gazeta Sporturilor sunt mai jos.
Ulterior, am mai discutat de două ori la telefon și de fiecare dată a răspuns amabil întrebărilor. Relația s-a pierdut după câțiva ani, când italianul și-a schimbat numărul de telefon. Ranieri a continuat să schimbe și cluburile. Dat afară de Valencia în 2005, după eliminarea din Cupa UEFA în fața Stelei, Ranieri a primit o compensație de 4 milioane de lire sterline.
Daily Mail a calculat că, în ultimul deceniu, actualul selecționer al Greciei a câștigat peste 10 milioane de lire numai din sumele primite după ce a fost demis. Tot jurnaliștii englezi scriu că raportul calitate-preț este nefiresc. În cariera sa, Ranieri a câștigat doar Cupa Italiei (Fiorentina – 1996), Cupa Intertoto (Valencia – 1998), Cupa Spaniei (Valencia – 1999) și Supercupa Europei (Valencia – 2004).
Cifrele arată că Ranieri nu este un antrenor câștigător din rasa Mourinho, iar ăsta nu e un lucru tocmai rău pentru naționala României. În mod categoric însă, este unul dintre cei mai amabili oameni din fotbalul mondial, lucru recunoscut de jurnaliștii de toate națiile care au intrat în contact cu el.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER